agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-25 | |
(Acest text este urmarea eseului: Onoarea de a fi vinovat (I))
Gratificația faptei În schimb, așa cum se spune, pe cel vrednic îl laudă fapta. El se simte împlinit prin ceea ce face chiar și atunci cînd mai greșește. Se simte totodată puternic pentru că potența sa, necenzurată aberant, e pusă la lucru, se manifestă, trece în act, iar roadele faptelor îi conferă, fără a-l feri oportunist de erori și penitențe meritate, o salutară autonomie a gratificațiilor. Dealtfel, o subtilă – și imposibil de remarcat de cel reținut la făptuire – pondere în acest sentiment al puterii este dată și de convingerea, resimțită și confirmată chiar în actul făptuirii, că dacă faci ce poți, în toată modestia și aparenta insignifianță a bietelor tale puteri, alături de tine pune mereu un umăr binevoitor și ferm și Dumnezeu. Cît privește premeditata asumare a posibilelor și meritatelor consecințe punitive ale faptelor tale, ea nu e rodul unei presupuse înclinații masochiste, ci al cutezanței de a nu ceda lașității din teama de posibila suferință. Mîndrie revelată pe deplin de îndemnul remarcat de Noica într-un text vechi: „Să fiți îndrăzneți către chinuri.” Alibiul onorabilității Responsabilitatea mărginită, penuria făptuirii, limitarea aprecierii la fadoarea corectitudinii – lipsa gustului pentru faptele însuflețite de năzuințe nobile și cutezătoare – fac ca prestația pusă sub semnul nevinovăției să nu-și obțină satisfacția intrinsecă. Așa se face că nevinovăția devine o virtute rușinată nu însă atît în sensul că ar fi resimțită penibil sau în acela că ar fi fost deja făcută de rușine, cît în acela că ascunde o meteahnă nemărturisibilă, o precaritate ontologică (scandalul și ocara) de care refuză pudic să afle și să-și dea seama. Și, ascunzînd-o, nu se sfiește să facă tocmai din viciul său structural un motiv de laudă. Avînd falsul sentiment al datoriei împlinite, ea ține să se simtă și să se declare înșelată: vrea să se încununeze oportunist cu laurii năpăstuirii, pretinzînd că ar fi persecutată pe ndrept. Căci nevinovăția se vrea judecată doar după faptele sale reale limitate la cele private, meschin solitare, dar revendică recunoaștere și răsplată pentru frustrarea de a fi făptuit corect, dar fără nici o bucurie, tocmai de la cei pe care îi ignoră ca destin comun, ca făptuire și vinovăție colectivă. Ea își construiește astfel onorabilitatea ca un alibi pentru a putea refuza cu obstinație tot răul care ar putea-o atinge, fiind obsedată doar de conotația duioasă a inocenței neprihănite, dar oropsite, de postura de victimă ofuscată a soartei. Conștiința nevinovăției rămîne deci doar una rușinată – lamentarea veleitară a celui ce nu-și suportă nefericirea. (Ca să nu îngreunez lectura, am împărțit acest eseu în vreo 6-7 texte separate numerotate cu cifre romane. Deci va urma. În aceeași idee puteți citi și: Virtuți rușinate, Cîteva cuvinte despre sociabilitate)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate