agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-27 | | (Acest text este urmarea eseului: Onoarea de a fi vinovat (II)) Vina de a fi om Născut într-o lume care îi lasă o moștenire ambiguă: privilegiul inviolabil al unei fericiri virtuale de mult codificată, dificil și delicat perpetuată, laolaltă cu blestemul unui păcat constitutiv ei, omul e condamnat să asume, odată cu privilegiul fericirii rîvnite, și culpa omenirii. N-ar fi onest să aspire doar la o nevinovăție egoist prezumată. Nevinovăție apărată numai printr-o ignoranță pe jumătate ipocrită care adună avar mărunțișul corectitudinii propriilor fapte, tezaur de merite personale cu care e dispus să tîrguiască o fericire cum n-a mai fost alta – prosperă, sigură, tihnită. Pare limpede că nu te poți sustrage păcatului originar, istoriei infamiei universale, cooperării nedorite la mîrșăviile zilei, complicității neputincioase la nelegiuirile deja legalizate ale instituțiilor de tot felul. Nu poți refuza țîfnos precaritățile speciei, cum nu te poți dezice defetist de soarta poate nefastă a omenirii. Faci parte din, iei parte la, ești părtaș la gloria și la păcatele lumii. Iar a-ți recunoaște solidaritatea întru vină cu lumea care și prin tine își face încercarea, este nu doar o dovadă de probitate morală, ci și de maturizare spirituală. Și, în același timp, un spor de sensibilitate și o îmbogățire sufletească – o lărgire și o înălțare a orizontului responsabilității propriei ființe. La păcatul strămoșesc poți însă adăuga recunoașterea la fel de cinstită a vinei – cusur căruia oricum îi tragi ponoasele – de a fi om. Biet ins neputincios și neajutorat, bicisnic și adesea coruptibil, nedemn de înaltele țeluri ale omenirii, ce rămîn mereu de realizat peste capul tău, dacă nu cumva chiar cu sacrificarea lui – prea mic pentru un război atît de mare. Și asta pentru că te simți ca și cum ți s-ar fi dăruit o vagă și imperioasă răspundere. Nu datorie, căci te simți implicat mult dincolo de putințele și competențele tale, insignifiante pentru o asemenea menire. Și te resimți vinovat fără vină, dăruit cu o grație nemeritată, cu o responsabilitate uriașă – mai presus de puterile tale. (Ca să nu îngreunez lectura, am împărțit acest eseu în vreo 6-7 texte separate numerotate cu cifre romane. Deci va urma. În aceeași idee puteți citi și: Virtuți rușinate, Cîteva cuvinte despre sociabilitate)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate