agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-07 | |
Roadele asumării culpei
(Acest text este urmarea eseului: Candoarea asumării vinovăției și îl dedic, în spiritul celor spuse de Alina Livia Lazăr în propunere pentru revigorarea siteului, lui Ioan Peia în amintirea unei înfierbîntate polemici trecute și a unei recente strîngeri de mînă. Ca probă că mă poate crede, cum își și închipuia, mai matur.) Strategia adjudecării nevinovăției poate rămîne doar una a mascării unui eșec neasumat. Ipocrită în ce privește valoarea pe care o vizează – fericirea –, ea ar dori să considere fericirea un drept imprescriptibil și garantat, o simplă recompensă pentru meritul unei austere și riguroase corectitudini, fără să-și pună întrebarea dacă nu cumva calea pe care a ales să o parcurgă în viață nu este una divergentă sau doar paralelă cu aceea a fericirii. Neurmărind, deci, fățiș fericirea, necăutînd-o adică, chiar neînțelegînd-o, ea se așteaptă totuși să-i fie oferită ca un premiu de excelență sau măcar de consolare. Și se dovedește astfel doar o prestație inadecvată și puerilă, prea lesne manevrabilă de sistemul responsabililtății limitate și al vinovăției escamotate, absolvită de fapt, prin amnistii și grațieri preventive, chiar înainte de a fi declarată. Căci responsabilitatea cît de cît lucidă nu poate să nu accepte că de la un anume moment complacerea într-o situație nesatisfăcătoare și de durată este vinovăție sadea. Mai lămurit: inerția simțirii, acceptarea comodității prejudecăților justificative, absența dorinței ferme de a lua măsuri și de a schimba urgent ce îți stă în puteri pentru a ameliora situația te învinovățesc pentru întreținerea și perpetuarea eșecului. Asumarea integrală a vinovăției înseamnă astfel – dincolo de deschiderea nesperată a unui nou orizont al simțirii, de reconsiderarea statutului individual în perspectiva destinului personal – aflarea unui resort practic al evoluției sinelui, al prefacerii situației de nesuportat prin inițiative și cu forțe proprii. Recunoașterea acestui supliment de vinovăție (în legătură cu propria-ți viață nefericită) este însă nu doar mai cinstită, ci și mai subtilă. Pentru că e vorba de o vinovăție de care, în mod tacit, nimeni nu te acuză, de o vinovăție față de tine însuți și față de o instanță care nu se pronunță decît în străfundul conștiinței tale mature. Este o vinovăție delicată – ingrată și dificilă, dar și aleasă, rafinată și plină de grație. Și asta mai ales pentru că reprezintă încercarea de a neglija vina altora – acea vină menită să te scoată mereu pe tine basma curată – pentru a te apleca cu precădere asupra părții tale de vină. Nimeni nu te acuză pentru că nu ești fericit, poate doar nefericirea însăși atunci cînd știi însă să o asculți. Și asta ca să afli că ea te privește și că, pe ce trece timpul, erorile ce păreau nevinovate devin reproșuri și imputări mute, iar păcatul ce mai putea fi izbăvit devine osîndă fără drept de apel. Căci fără exercițiul constant al bucuriei vine vremea cînd fericirea se prescrie. De acum înainte ești răspunzător fără drept de apel de răul care ți se întîmplă și, fără să mai pregeți, iei tot ce se poate în sarcina ta pentru a trece la fapte. Nefericirea ta nu mai este vreo închipuită persecuție, ci pur și simplu rușinea ta. Și nimeni și nimic nu e mai răspunzător de ea decît ești tu. Ești gata să plătești fără smiorcăială nu numai cu inerentele suferințe de pînă acum, ci și cu o angajare competentă și cu un efort constant prestate în orizontul fericirii pe care ți-o dorești. Și chiar dacă nu totdeauna cu o acțiune eficace, măcar cu una adecvată și prielnică ei și nu altor mărețe și aberante țeluri. Poate că fericirea e o taină în care trebuie să te inițiezi. Iar suferința – răul care-n perspectiva persecutorie părea nemeritat – nu este decît o încercare inițiatică, ținînd doar de perspicacitatea ta să-i găsește rostul lămurit și lămuritor. Căci trebuie să ai curajul, inițiativa și generozitatea de a face pasul către valorizarea pedepsei ca ispășire și ca izbăvire, ea rămînînd arbitrară doar atîta timp cît n-ai forța sufletească de a-i converti energia în învățătură. S-ar putea ca, în ciuda faptului că ne naștem fără să fim aparent vinovați de păcatele lumii, șansa noastră să constea nu în teama de vinovăție, în ignorarea ei, în tentația eliberării de ea, ci în asumarea sa pînă la capăt. Poate că devenim oameni doar în măsura în care înțelegem să ne sporim responsabilitatea în asumarea culpei care nu numai că degrevează generos pe alții mai puțin responsabili ca noi, ci abia ea ne face vrednici de fericire. Căci nu știm dacă fericirea, departe de a fi doar ce se crede sau doar se dă de înțeles – un drept al omului nevinovat, o recompensă a celui plin de merite –, nu este, din contra, un privilegiu ce se cere cucerit, o încercare a omeniei, o dovadă a împlinirii unui destin altfel rămas neconfirmat. Poate că fericirea este sacrificială și nu ne iartă: e un ritual prin care sîntem jertfiți pentru reîmprospătarea rosturilor lumii. Vinovați și totuși mîndri de savoarea acestei fragede cruzimi. (Acest text este ultima parte a suitei cu titlul Onoarea de a fi vinovat. În aceeași idee puteți citi și: Virtuți rușinate, Cîteva cuvinte despre sociabilitate) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate