Articol publicat în revista TOMIS, februarie, 2005
Față în față cu moartea
Lucia DÃRÃMUȘ.

„Toată viața este un proces de distrugere. Singura reușită pe care o poți concepe în acest proces lent sau rapid de dezagregare a celulelor în drum spre moarte ar fi aceea de a reuși să te detașezi, să îmbătrânești, să pleci cu seninătate. Să fi iubit câteva ființe cu destul de multă inteligență pentru a fi fost capabil să le dai puțină fericire. Lăsați în urma voastră, cum spun pancartele din pădurile domeniului public, acest loc la fel de primitor sau chiar mai primitor decât l-ați găsit pentru ceilalți ce vor mai trece pe aici. Să-ți fi trăit anii dăruiți și să-ți iei rămas bun în chipul cel mai firesc posibil.“
Am ales să vorbesc despre moarte deschizându-mi articolul printr-un citat generos semnat de Claude ROY din mai multe raționamente:
• Nu am nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă moartea.
• Tot ce s-a scris despre aceasta reprezintă posibilități.
• Nici un om nu are experiența intimă a morții
• Jocul, fie el și ideatic, de a gândi moartea este unul tulburător și voi încerca să mă sustrag acestuia, apelând la… cărți.
În antichitate zeul morții, Thanatos, făcea parte dintre zeii puțin îndrăgiți, și nu cred că este cazul să explicăm antipatia față de acesta. Cert este că a produs tot felul de fobii în mintea muritorilor pe de o parte, iar pe de altă parte a îndemnat spiritele înalte la meditație.
Thanatologia este pusă în directă legătură cu sufletul, trupul și diversele manifestări ale unui model cultural. De pildă, PINDAR consideră că trupul este atras inevitabil de moarte, deși un simulacru al acestuia rămâne totuși viu prin vis.
XENOFON (CYROP, 8.7.21) traduce această doctrină prin avatarurile somnului, fenomen care nu reprezintă altceva decât o experiență asemănătoare morții.
Paradoxurile ne fac să devenim iraționali, fără logică în dreptul acestui răutăcios zeu al antichității Thanatos, care ne bântuie și astăzi. Iluzia unei vieți după moarte nu aparține în nici un caz postmodernului, ci o găsim încă din zorii pretimpurii. În Iliada 3.278 HOMER face referire la pedeapsa după moarte. Poate cel mai înspăimântător tablou al punității îl descoperim la ESCHIL prin plasarea în arena tragediilor a haitei Eriniilor, descriindu-ne cu tot patosul foamea și plăcerea de sânge a geniilor răzbunătoare.
Ca să fim corecți, ar trebui să săpăm mai adânc, până spre neolitic, iar arheologia prin descoperirile ei vorbește răspicat și aproape plastic despre morții intrați deja în putrefacție, dar hrăniți printr-un tub ingenios inventat de locuitorii bazinului egeean. Rațional?! Mai degrabă credință, un termen în fața căruia toate elementele logicii dispar. Cauza?! Teama de moarte, agățarea de iluzia vieții indiferent cum s-ar prezenta aceasta prin reîncarnare sau nu.
Desigur, perorația de mai sus ar putea fi pusă sub semnul întrebării, dacă am ține cont că exemplele alese aparțin unor poeți. Ideea vieții după moarte și-a găsit un răspuns afirmativ în toate conștiințele, indiferent de poporul aparținător. „În această privință – afirmă FRAZER, The Belief in Immortality, I, 33 – nu există nici un popor sceptic.“ Viața după moarte, în concepția celor din vechime, nu se oferă doar ca loc în care cei păcătoși sunt pedepsiți, ci constituie imaginea idealizată, descriindu-se o viață fericită. Mormintele regilor micenieni adăpostesc table pentru jocuri, imaginarul ia locul raționalului.
Imaginea lui Thanatos corespunde iconografiei populare. Lumea de dincolo și stăpânul morții sunt tratate pe larg de EURIPIDE în Alcesta, Andromaca, Troienele, etc., zeul având figura răutăcioasă a unui moșneag cu barbă, cu aripi mari, negre și sabie în mâna dreaptă.
Interesantă pare a fi simbioza dintre iubire și moarte – Eros și Thanatos:
„Eros, ce-i trage pe oameni,/ când se prăvale,/ pe drumul ruinei și-al morții“ (v. HIPOLIT) Influența pernicioasă a lui Eros asupra lui Thanatos este subliniată și dezbătută de Marie BONAPARTE (Cronos, Eros, Thanatos, Paris, P.U.F.): „trăsătura constantă a lui Eros este aceea că îl trage după sine pe fratele său Thanatos“.
Deoarece viitorul închide în el măștile morții, așa cum aflăm din tragedia Ion, identificăm la greci atât divinația, cât și profeția. Un caz celebru de hieroscopie avem în tragedia Electra de Euripide. Egist sacrifică un taur. Cercetând măruntaiele descoperă că ficatului îi lipsește un lob, semn nefast. Așadar toate elementele prezentului sunt absorbite de viitor, de spaima morții.
Simulacrul htonian apare de fiecare dată prin practici magice și are legătură cu actele celor vii. În acest sens avem trei reprezentări celebre: Darius (tragedia Perșii), Polydoros (tragedia Hecuba), Clitemnestra (tragedia Eumenidele). De amintit este raportul dintre moarte și război, moartea cu dimensiunea lașității și moartea în dimensiune eroică. De preferat e latura eroică după cum limpede declară Casandra în tragedia Troienele: „…dacă totuși luptele încep, atunci este de preț cununa unei morți eroice pentru cetate; o moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă“.
Important pentru literatura clasică în comparație cu cea ulterioară este vectorul emotivitate. Personajele antichității sunt mult mai umanizate, în fața morții emotivitatea survine ca factor obișnuit în virilitate și se amplifică dacă ritualul morții vizează colectivitatea declanșat fiind de un dezastru. Ciudat pare să fie deliciul pe care-l trezește în oameni moartea unei femei. Indiferent de masca sub care face oficiile, Thanatos seamănă în jur spaimă.
În tragedia Oedip rege moartea care se lasă picurată prin ciumă cultivă groază. Nu întâmplător am ales ca prim exemplu această operă. În corpus-ul acesteia întâlnim pentru prima dată înțelesul termenului epidemie sub accepțiunea lui etimologică – epi și demos: asupra poporului.
Destul de rar în tragedia antică moartea poartă vălul purității, sublimului. Și totuși Alcesta, fiica regelui Pelias din Iolcos, soție a lui Admetos, alege să moară în locul acestuia, fiind astfel investită cu noblețe. La polul opus, Thanatos își întinde tentaculele spre o altă figură feminină – Medeea, personajul cel mai puternic din toată literatura greacă. Aici lupta pentru trup (peri tou somatos), pentru dorințele acestuia, primează în fața luptei pentru suflet (peri tes psyche), iar Thanatos învinge. Nici nu se pot petrece întâmplările în alt mod, dacă ne gândim că termenul psyche are labilitatea lui în sens etimolog desigur, într-o primă fază fiind, cum arată E.R. DOODS „lăcașul curajului, al pasiunii, al milei, anxietății, al poftei animale, dar aproape niciodată, înainte de Platon, lăcaș al rațiunii…“.
Aberația morții antice (crimă, sinucidere, sfârșit prematur etc.) concentrează deopotrivă actio și narratio ca reprezentare scenică în toată complexitatea.
Paternul clasic are structura lui dominantă implicând threnos-ul, pathos-ul, o acțiune și o narare în crescendo până la cele mai sensibile simțiri, până la tulburarea corporalului.
Temele funebre i-au preocupat nu doar pe greci. Latinii au încercat și încearcă, de altfel toți oamenii stăpâniți de geniul morții, să dezbată subiectul. Ei bine, sintagma morții în variantă latină prefer să v-o ofer în chip de apoftegmă:
• Mortis memoria iugis esse debet, idque etiam Dei praecepto, cui soli Epicurei repugnant, sed falso. (Amintirea morții trebuie să fie neîncetată, iar acest lucru este în conformitate cu învățătura lui Dumnezeu, pe care numai epicureii o resping, greșind însă.)
• Heu mortem invisam …/ Imbelles, populisque duces, seniumque iuventae. (Moartea dușmana! ...șefi si norod, tineri și bătrâni îi faci deopotrivă.)
• Sub tua purpurei venient vestigia reges / Deposito luxu, turba cum paupere mixti. / Omnia mors aequat.( La ale tale picioare or veni fără purpura regii, / Ne-mpodobiți și vor sta rătăciți prin sărmana mulțime / Toți sunt prin moarte egali.)
Trecând peste timpuri, moartea își are actualitatea ei, însă problema de fond a rămas aceeași. Întrebarea ei a rămas la fel de deschisă ca în antichitate, iar noi la fel de expuși acesteia. Raportarea la ea implică totuși o altă simptomatologie, una destul de stufoasă, fiind gândită, chiar atacată, biata de ea, moartea, din mai multe privințe. De fapt, am vaga senzație că postmodernismul nu mai este atacat de moarte, valorile s-au răsturnat, moartea intrând într-un faliment. Ea este cea ironizată, decapitată, iubită, posedată, abandonată, încolțită.
E bună această stare de fapt, „dacă n-ar fi moartea, omul n-ar filosofa“ conchide SCHOPENHAUER. Totul rămâne în coadă de pește. Drumuri deschise fără nici un răspuns. Mă văd silită să recunosc fraza din capul cărții Irinei PETRAȘ, Știința morții: „pentru mine, paginile următoare nu sunt un răspuns, ci o sumă de întrebări…“.
Față de cele ale predecesorilor noștri, întrebările actuale reclamă logica, implicând în același timp știința. Moartea face parte din ritmul vieții. „Linia evolutivă a vieții – afirmă Ion BIBERI – comportă deopotrivă senescența și moartea. Între domeniul vieții și moarte nu există o barieră separativă, o opoziție. Moartea e un termen necesar de evoluție a vieții, o concluzie obligatorie a unei întregi serii de procese vitale.“ Știința, deși a evoluat, rămâne destul de fragilă și nesigură pe acest tărâm.
Funcția semantică a morții își găsește palierul pluriform în literatură, senzualitatea, ambiguitatea, misterul, ridicolul, labirintul thanatos-ului îmbrățișând genurile literare existente.
O astfel de privire oferă cartea Știința morții. Este un volum pe care l-aș numi o plimbare la braț cu moartea prin literatura modernă.
Poate mai mult ca oricând și ca orice altceva, moartea m-a pus de această dată în mare încurcătură. Nu am găsit nici un răspuns. Mă întorc la Claude ROY și-i re-scriu fragmentul:
„Toată viața este un proces de distrugere. Singura reușită pe care o pot concepe în acest proces lent sau rapid de dezagregare a celulelor în drum spre moarte ar fi aceea să reușesc să mă detașez, să îmbătrânesc, să plec cu seninătate. Să iubesc câteva ființe cu destul de multă inteligență pentru ca să fiu capabilă să le dau puțină fericire“.

Fragment re-scris după C. ROY și asumat de Lucia DÃRÃMUȘ.