Dialogul "Republica" este exemplar în ceea ce privește teoria lui Platon despre stat și despre ideea de dreptate. Republica sau Politeia nu înseamnă, la Platon, stat, ci forma de guvernare. Principala componenta a dialogului este cea social-educativă. În "Cuvânt prevenitor" la acest dialog, Constantin Noica scrie: "Cine nu vrea sau nu e în stare să slujească cetatea depășind-o, s-o slujească integrându-se în ea".
Temele mari ale dialogului sunt: dreptatea și nedreptatea, necesitatea morală pentru stat și pentru individ de a-și întocmi viața după dreptate, precum și principiul bunei rânduieli a societății.
Platon vede statul ca pe o persoană morală și va arăta natura și efectele imediate ale dreptății: statul în care domnește ideea de dreptate (virtute) e fericit, reciproca fiind adevărată.
Dialogul se deschide tocmai cu discuția despre ideea de dreptate (cărțile I și II ). Socrate discută cu cei patru interlocutori, printre care Glaucon și Adeimantos, frații lui Palton, despre ce este , sau ce poate fi, dreptatea. Platon are aici în vedere întemeierea statului ideal și condițiile în care un astfel de stat este posibil, ajungând la concluzia că, pentru a putea exista, statul trebuie să fie clădit pe ideea de dreptate. Când Socrate ridică ideea "Ce este dreptatea ?", pe el îl interesează ce este dreptatea în ea însăși, iar nu ce este în raport cu altceva. Sunt oferite mai multe definiții: dreptatea este îndatorirea de a spune adevărul; dreptatea este dreptul celui mai tare; a ace nedreptatea e mai bine decât a o suferi; dreptatea înseamnă a înapoia cuiva un lucru pe care l-ai împrumutat de la el.
Socrate obiectează în acest caz și spune că nu se pot înapoia armele unui om care, între timp, a înnebunit și nici a-i spune adevărul despre starea sa nu este drept.
O ultimă definiție a dreptății este aceea că ar folosi celui mai tare, așa-zisa definiție mercantilă a dreptății.
Nemulțumit de multiplu, atâta vreme cât el vrea unul singur, Socrate conchide: "Nu m-am ales cu nimic din convorbirea aceasta".
În acest fel se închide Cartea I. Cartea a II-a continuă tema dreptății și vorbește despre nașterea statului pe baza ideii de dreptate. Aici apare și mitul lui Gyges, sintetizat în final. Platon se întreabă acum dacă este să fii mai bine drept decât nedrept, răspunsul urmând două extreme: egoismul absolut (Glaucon și Adeimantos) sau dreptatea și binele ca formă de conduită (Socrate). Glaucon afirmă: "Conform cu natura, a săvârși nedreptate e un bine, a o suferi e un rău. Dacă există cineva care e drept, e așa numai din necesitate, și nu de bună voie". Aceeași părere o împărtășește și Adeimantos, ca nedreptatea fiind un bine, iar dreptatea un rău.
La provocarea celor doi de a le arăta cum de dreptatea e un bine, iar nedreptatea un rău, Socrate le răspunde: "Plecând de la ideea că dreptatea se găsește într-un stat ca și într-un om, vom cerceta mai întâi care e natura dreptății in stat, apoi vom studia-o în fiecare om și vom primi de bun în mic (om) ceea ce am văzut în mare (stat).
În acest fel începe la Palton nașterea statului. Nemulțumit de răspunsurile primite, Socrate va defini dreptatea astfel: "Dreptatea înseamnă ca fiecare om să se ocupe în stat cu acea singură meserie pentru care a fost pregătit, adică fiecare meserie, ca să poată fi bine îndeplinită, va fi ocupația singură a celui ce o învață și o practică.
Socrate spune foarte clar, într-un exemplu, că nu se poate ca un cizmar să ajungă filozof, iar la Platon filozof înseamnă conducător. Sensul este așadar că un stat este drept atunci , și doar atunci, când filozofii ajung regi sau regii ajung filozofi.
După definițiile oferite de Glaucon și Adeimantos se intercalează mitul lui Gyges. Mitul e o provocare a lui Glaucon, el nu reprezintă poziția lui Socrate, putând fi redus la trei idei: esența omului este nedreptatea; nimeni nu e drept de bunăvoie, ci e doar silit; acela care face dreptatea o face din neputința de a săvârși nedreptăți.


Socrate va demonta aceste argumente, readucând dreptatea la faptul ei de a fi una, adică esențială. Dreptatea se poate manifesta într-un mod multiplu, dar acest fapt nu alterează unicitatea ei. Mitul lui Gyges este construit tocmai pentru a demonstra teza pe care Socrate o susține. Pentru el dreptatea se manifestă indiferent de constrângerile exterioare, practicarea ei fiind sinonimă virtuții. Punctul de vedere opus aparține lui Glaucon, dar numai ca pretext pentru raționamentului socratic.