agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-04 | | Nimic nu se pierde, nimic nu se caștiga, totul se transforma. Acesta este o lege implacabila a sistemelor inchise, de multe ori inchise in sine. Suntem oare conștienți ca omenirea nu devine in timp nici mai fericitã nici mai nefericitã, nu se imbogațeste dar nici nu saracește, nu traiește nici mai sanatos nici mai nesanatos? Tot ce se schimba este numarul oamenilor care se bucura și a celor ce sunt triști, a celor ce au ce mânca si celor ce nu au. Ni s-a dat la început o cantitate imensa de fericire, mai bine zis i s-a dat lui Adam, cel cu care ne identificam tot mai des, care acum se distribuie și ea cum poate. Problema nu este daca exista fericire, problema este cã nu ajunge pentru toți. Omenirea este la fel de fericitã ca la început, oamenii sunt nefericiți. Edenul a fost aici, pe Pamant, dar nestatornicia caracteristica omului, curiozitatea sa, dorința lui de mai mult, l-a transformat în ceea ce este acum. Nu omul a fost alungat din Paradis ci Paradisul a fost alungat din om. Sa o învinovațim pe sarmana Eva este imposibil, ea care s-a erijat în principala vinovata, inventand povestea cu șarpele, care, ca orice mama a luat totul asupra sa, pentru ca noi, copii sai, sa nu simțim frustarea de a fi cauzat pierderea. Nu noi suntem motivul, dar noi suntem cauza. Adam, în dorinta sa de a accede la placeri interzise, a corupt-o pe Eva, sa nu uitam ca tot el i-a cerut crearea, pacatuind, rezultatul acestui pacat fiind Cain. Dupa cum, insa, Eva a fost modelata din Adam, tot asa, Cain a fost creat jumatate din Adam, jumatate din Eva. Asadar, Adam si-a continut fiul si tot asa Eva, insa in aceiasi masura ei sunt continuti de catre fiul lor, aceasta fiind intrepatrunderea umanitatii. Aceiasi structura sufleteasca si acelasi model se gaseste in fiecare om, acelasi arhetip comun, diferenta facand-o devenirea ulterioara, constructia constienta, mediul si nevoile cauzate de acesta. În acest moment, apare o problema, determinanta pentru evoluța ulterioara a lucrurilor. Deja incepe redistribuirea fericirii. Blamând pãcatul, pãrinții blamau și rezultatul acestuia. Devenirea ulterioara a lui Cain a fost determinata de mediul in care a crescut, fiind la început privit ca și cauza nefericirii și nu ca rezultatul pãcatului. Ura, care la acea datã nu era nici pe departe ridicata la nivelul de acum, era cu mult inferioarã celei mai mici îmbufnari care trece de cele mai multe ori ca o pãrere, era atintitã asupra bietului micuț. De fapt, aceea era toatã ura din lume. Gandeștete cum te-ai simți tu, daca toatã ura din lume ar fi ațintitã asupra ta... Pãrinții erau tineri, copilul gãlãgios, nu știau ce sã facã cu acea chestie care seamãnã cu ei dar este mult mai micã, nu vorbește dar scoate niște sunete stridente, neplacute urechii, de fapt, primul semnal adevarat de suferințã, era probabil o boalã, care mânca fericire. Dar rãutate nu era, așadar nu au putut stârpi bestia. Pãcatul, în forma sa originarã, duce la recidivã se perpetueazã singur, este contagios și creeazã dependențã, se autoimpune și anuleazã cenzura, conștiinta, libertatea de alegere. Astfel apare Abel. La acest moment, pãrinții sunt iremedial pierduți, trãiesc o stare de apatie vecinã cu nefiinta, sunt împãcați cu ideea cã au adus molima ce va distruge totul, cã au deschis cutia suferinței, cã au pornit mecanismul autodistructiv. Dar nu iremediabil, încã. Printr-un pãcat a început sfarșitul, printr-un rezultat al pãcatului se va ispravi începutul acesta și se vor pune bazele altuia. Însã prin perpetuarea pãcatului, sublimitatea fericirii se va destrãma cu totul, infinitezimându-se pana la disoluția absolutã. Așadar a fost nevoie de ceva care sã opreascã rãspandirea necontrolatã a fericirii și s-a nãscut somnul veșnic. Adicã s-o spunem pe-a dreaptã și-a fãcut apariția moartea. Oricum, oriunde, oricand, dar cat mai grabnic. Și astfel a început lupta morții cu pãcatul. O luptã fãrã reguli, fãrã principii, fãrã prizonieri. Omul devine instrument și în mâna unuia și a celuilalt, este de cele mai multe ori un actor pasiv, mânat de instinct, instinct care poate la fel de bine sã satisfacã și nevoile unuia și pe cele ale celuilalt; doar arareori oameni puternici, care înțeleg miza intrã constient în luptã de partea unuia sau altuia spre a-i asigura dominația. Lupta la început a fost surdã, oarbã, mașinalã, instinctivã, putrerea celor doi combatanți fiind la fel, amândoi tineri, neexperimentați, și nu s-a inregistrat nici o victorie. Așa a aparut nevoia de tretipuri, nevoia unui joc strategic, jocul cu pioni... O imensã tabla de șah, in care jucatorii muta piesele, se muta si ele insele, ca intr-un imens furnicar semi-controlat Adam si-a manifestat, puterea creatoare in toata splendoarea sa, creand pacatul, precum un adevarat demiurg, la ridicat din neantul fiintei sale; pentru ca mai apoi sa-i fie unealta, o creatie cu mult superioara creatorului, creatie pe care nu o va putea egala nimic facut de mana sau vointa omului. Omul evolueaza, in tandem cu creatia, pacatul a faurit omului un destin creator, o forta pe care nu o poate egala, nimic din lumea materiala, forta propriei sale distrugeri. Prin creatia atat de mult cantata de fiinta, isi manifesta existenta insasi Creatia. Creatia creaza cu ajutorul uneltei creatului creatiei. Creatia, este arma principala a pacatului cu care lupta impotriva mortii. Cain, spirit inca activ, simte pe propria sa piele efectul pacatului odata cu aparitia lui Abel si astfel decide sa intre in lupta pentru restaurarea echilibrului, facandu-se in mod constient unealta mortii si facandu-i cunoscuta existenta pentru prima data in aceasta istorie. Prima batalie incununandu-se cu un succes, Cain i-si castiga dreptul la nemurire, fiind astfel primul general al mortii, loctiitorul pamantean al acesteia, ministrul sau de razboi... A fost insemnat de catre pacat ca sa fie stigmatizat de catre oameni, si insemnat de moarte ca sa fie temut de acestia. Pacatul fiind mereu prezent in mintea oamenilor, in jurul lor, in toate actiunile lor, contopindu-se cu fiecare dintre ei, ajunge sa fie divinizat, ca tata de drept a tuturor oamenilor, iar moartea temuta si ostracizata ca fiind cel mai crud dusman, ce se haraneste cu suferinta oamenilor, cu sufletele acestora. Un prim punct strategic realizat de catre pacat! A ajuns sa fie divinizat, idolatrizat sub cele mai diverse forme, parand sa-si fi asigurat suprematia definitiva in lume. Nimic mai fals! Propria infatuare si autosuficienta ii vor semna condamnarea la ... disparitie. Prin religie, prin misticism, in prima instanta si prin organizarea sociala a rezultatelor sale, pacatul a reusit sa mentina balanta inclinata in favoarea sa, moartea nereusind sa faca fata prodigioasei sale activitati, cumulata cu un admirabil simt administrativ. Pentru a feri omenirea de actiunile necontrolate ale oamenilor, s-a impus crearea unui contract social, pentru a proteja turma epigonilor lui Adam de individualitatile cu spiritualitate ascendenta urmase ale lui Cain, cu un acut simt al realitatii si o solida constiinta a propriei existente. In cadrul societatii, prin sistemul „de valori unanim acceptate”, legitimitate conferita de contract, traditie si cutume, control legal sever, se inhiba pana la anulare, capacitatea spirituala autogenerativa a individului, facand imposibila lupta fatisa sau iluminarea indivizilor asupra Rostului. In aceste conditii moartea se vede nevoita sa duca un razboi de guerila, sa actioneze prin acte de sabotaj, sa duca lupta razboinicului anacronic. Societatea insa nu a reusit sa anihileze in totalitate germenele primordial insamantat in adancurile sufletesti ale omului; uneori el reuseste sa se descatuseze de invelisurile mistice si sa tinda catre lumina adevarului, caz in care are loc iluminarea adevarului rece, ce ramane intiparita adanc pe fata interioara si exterioara a fiintei, atat de diferita fata de luminarea calda, placuta dar momentana, care este expresia pacatului. [...va urma...] Aceste spirite libere, descatusate din sclavagismul relatiilor sociale, au fost stigmatizate de catre mintile limitate care se mai simt inca amenintate in nimicnicia lor. Pedeapsa pentru evadare era arderea pe rug, tragera pe roata, spanzuratoarea, eliminarea potentialului pericol, in fapt, trimiterea sufletului respectiv in marele suflet primordial, adamic, acum atat de fragmentat dupa cat de fragmentata poate fi unitatea la nivelul infinitului. Acesti iluminati, chiar daca poarta numele de vrajitori, necromanti, vampiri sau orice alte nume spuse in soapta, cu frica si bagare de seama, denuntate de societate, sunt unelte voluntare ale lui Cain ce extrapoleaza insusi misticismul creat de pacat pentru a-si consfinti dominatia. Luminatii sunt mult apreciatii alchimisti care cauta, elixirul tineretii, arma finala impotriva mortii sau piatra filosofala, modalitatea de a perpetua fericirea sau a-i gasi un surogat credibil. Neantul, expresia suprema a linistii, ce este atat de fragil incat dispare odata cu rostirea numelui sau, capta forme dinte cele mai diverse ale manifestarii sale, fiind asociat cu noaptea, cu intunericul si cel mai fals cu nefiinta. Neantul, acea stare sublima formata din liniste pura, imaterie pura, fericire pura si extaz, care este sufletul comun tuturor oamenilor asteapta intoarcerea oilor ratacitoare de pe pasunile otravite ale ipocriziei si minciunii. Pacatul, flatand aroganta si orgoliul decurgande din destinul creator fals interpretat al omului, extrapoland mandria recrudescenta a individului, ii confera acestuia o aparenta de importanta individuala, ce se poate satisface doar in cadrul ordonat si supravegheat al societatii, prin inculcarea posibilitatii de a accede la niveluri superioare, pozitii cu adevarat esentiale, necesar a fi ocupate doar de personalitatea remarcanta a individului, care scoase din contextul social isi dovedesc inutilitatea si consistenta de amagire si fum pana la ridicol. Iata pentru ce lupta si isi sacrifica timpul necesar devenirii si pregatirii la accederea in marele suflet, in adevarata existenta fiecare fiinta socila. Societatea este batatura in care Pacatul si-a inchis progeniturile, in incercarea sa de a stopa actiunile mortii, permitand omului sa se perpetueze asigurandu-si astfel propria existenta, caci existenta Pacatului este fatalmente legata de cea a oamenilor. Supravieturea lor este echivalenta cu existenta lui, extinctia acestora insemnand trecerea lui in nefiinta. Societatea insa a facut imposibila devenirea si capacitatea actiunii in afara granitelor sale, teoriile anarhiste fiind privite ca infantile, anarhistii ca niste degenerati iar pustnicii ca niste ridicoli, orice spirit independent ca un inadaptat care are nevoie de “ajutor”. De multe ori artificialitatea organizarii sociale suna ca un clopotel, ca un semnal de alarma care nu este inteles, cu radacini care aproape sigur nu vor putea fi descoperite de cel asupra caruia se manifesta, iar acesta, datorita frustrarii necunostintei si sentimentului de infruntare cu o forta net superioara, tinde sa aiba un comportament violent antisocial si antiuman, dar niciodata inuman, niciodata iesit din clasicul tipar al omului. Aceste rabufniri, expresia unei furii santoase, insa de-a dreptul inutile, sunt manifestarile unor spirite limitate, dezorganizate cu simturile atrofiate in care exista totusi samburele adevarului, insa atat de bine ascuns incat nu-si va face remarcata existenta decat prin manifestatre si niciodata prin cunoastere sublima sau rationament. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate