agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-22 | |
Texte publicate anterior:
0. Motivație: http://www.agonia.ro/index.php/essay/161333/index.html 1. O Poveste postmodernistă: http://www.agonia.ro/index.php /essay/157964/index.html 2. Este Realitatea o Târfă?: http://www.agonia.ro/index. Php /essay /161334/index.html Din episoadele anterioare _______________________________________________________ 0. Motivație Eram sătul de Lupul modernist care știa s-o ia într-o singură direcție: cea a Raționalității Iluministe. Dar ceea ce mi se părea nu numai inacceptabil, ci de-a dreptul revoltător era ca mintea s-o ia "în toate părțile" – cum propuneau postmoderniștii. Dar mai subtil și pervers deoarece ei (posmoderniștii) impuneau numai permisiunea unei mișcări ("libere"?!) doar într-o lume plată, ptolemeică, pe "realitatea" suprafeței Empirismului Pozitivist, interzicând categoric deplasarea pe verticală spre profunzimea adâncurilor sau a înălțimilor. Mi se părea o "hartă" (Borges, Baudrillard) a unei realități mai pustii și mai deșertice decât "realitatea" din filmul MATRIX. Complet diferită de Realitatea Postmodernă în care deja trăiam și care mi se părea extrem de vie, colorată și incintantă și, mai ales, n-dimensională, depășind "spațialitatea" convențională tri sau tetra dimensională (dacă se lua în considerare și "dimensiunea" temporală). Și care își aștepta alcătuirea unei hărți proprii. Nici soluția spațial-sferoidală – de la Grecia antică citire (Parmenide, Platon și chiar Aristotel și, mai târziu, Plotin, excepția, absolut remarcabilă, constituind-o Heraclit) – a unui echilibru static, imuabil din care să ieși prin "devenire" ("ființare") și la care – idealul idealurilor – să revii apoi, nu mi se părea mai fericită. Mă simțeam ca într-o nouă închisoare (conceptuală) extrem de complicată în diacronia ipostazelor prin care trecuse Gândirea European-Occidentală: scăpată/evadată din închisoarea tridimensionalitătii "sferei" (în Antichitate; mult mai târziu, a "elipsoidului", când Descartes formulează clar "The Hard Problem" a "dualitatii", "descentrând" sfera în cele doua "focare" ale zisului elipsoid), ca să ajungă la "Omul unidimensional" Modernist-iluminist și de aici, "marea descoperire" a Postmodernismului: să propună o nouă evadare într-o "libertate" plată, din nou limitată dar de data asta doar la două dimensiuni! Poate revenirea la Evul Mediu, la o restaurație a acestuia, însă, evident, pe alt plan, în cadrul "globalizării" ar fi fost de luat în considerare. Dar rămăsese de acolo, din Evul Mediu, prea multă zgură, prea multă intoleranță și sânge "religios" ca, de altfel, și din Modernitate când Iluminismul făcuse ca "raționalitatea" să eșueze în dictaturi în cadrul cărora locul Divinității îl lua "Conducătorul". În plus, o astfel de restaurație începea să aibă, uneori, un vag iz de ocultism propriu unui "New Age" ceea ce o făcea și mai puțin atractivă. În paranteză fie spus, Renașterea nu mă tenta aproape de loc dacă făceam abstracție de câteva dintre personalitățile ei profund contradictorii. Eram prins, încarcerat, din toate părțile. Era o "revoltă în genunchi" care mă exaspera. În "celula" (condiționărilor) propriului meu context cultural: cel European-Occidental. Poate o apelare la alte contexte culturale, ca, de exemplu, cel Extrem-Oriental, care mă interesa de ani buni, mi-ar fi oferit șansa unei evadări lămuritoare! Și o astfel de încercare părea a fi justificată de cel de al doilea pol al unei dezvoltări explozive (Japonia și, mai de curând, China și India) care începea să fie o contrapondere însemnată pentru polul European-Occidental. Dar și aici trebuia să fiu atent și să evit "esoterismul" actual al unor abordări de tip "New Age", rămânând strict fixat în ceea ce era nedistorsionat, autentic în contextul cultural respectiv. Sau și aceasta nu ar fi constituit decât o nouă "condiționare"? Posibil. Dar trebuia încercat ca apoi complet depoluat, lucid, imun la orice nouă condiționare să mă lămuresc cum stau lucrurile cu "Realitatea" în care trăiam. 2. Este Realitatea o Târfă? Mulla Nasurdin (Nastratin Hogea) vine acasă, noaptea târziu, cam afumat. În fața ușii sale - întuneric beznă. Tot încercând să potrivească cheia în broască, o pierde. Puțin mai departe, era un stâlp în capătul de sus cu un felinar ce lumina puternic. Nasurdin , târându-se pe jos, începe să caute de zor cheia în jurul stâlpului. Un oarecare, aflându-se din întâmplare pe acolo, îl întrebă: Ce cauți? Nasurdin: Cheia de la ușă . Și unde ai pierdut-o? Lângă ușă. Și unde-i ușa? Nasurdin arată undeva, în întuneric. Atunci de ce cauți aici cheia?. Pentru că acolo e întuneric iar aici e lumină! ! (Poveste "sufi"). Cred că așa face și "Postmodernismul": caută cheia și rădăcinile Postmodernității utilizând, de cele mai multe ori, "lumina" Modernismului (i.e. a Iluminismului) acolo unde ele nu pot fi găsite. Și nici măcar nu e conștient de acest lucru ! Aceasta e o teză pe care aș dori s-o argumentez. Dar e destul de complicat, dacă nu imposibil, s-o fac dintr-odată, în spațiul redus de care mi-am propus să dispun pentru prezentul text. E necesară o abordare step by step. Și, iată, în cele ce urmează, primul pas - destul de mic - pe care vreau să-l fac….. * Oricare ar fi versiunea adoptată (și pot exista - și sigur există - nenumărate alte versiuni ale Postmodernismului și/sau Postmodernității), apar cel puțin două întrebări care nu mai pot fi evitate: 1. Care dintre cele două "exitențe", cea Postmodernă sau cea Postmodernistă este "reală"? Și care este, de fapt, criteriul de a considera că ceva este "real" sau nu. 2. Nu cumva Postmodernismul pune semnul identității între "adevăr", "existență" și "realitate", reducând "realitatea" la cea plată, "empirica"?. Fără a se afirme răspicat aceasta. Considerându-se însă ca fiind un lucru subînțeles, infailibil. O "realitate" (empirică) care a "ascultat", până nu demult, de o "logică" a predictibilității. Chiar și dacă nu mai era una strictă, ci, uneori, relaxată prin probabilitate și/sau una aristotelică "lărgită" prin admiterea "terțului inclus". Realitate "empirică" care dă semnale, din ce în ce mai evidente, de impredictibilitate (și nu la nivel "logic" ci, pur și simplu, la cel mai evident, banal și trivial nivel "ontic" perceptibil direct în mod "empiric") . Mai ales după explozia comunicațiilor, în general și a Internetului, în particular. Și atunci, postmoderniștii găsesc soluția. Și anume că "adevărul" - identic cu "realitatea empirică" și, în prelungire, și cu "existența" - începe și el, la rândul său, să se relativizeze, ajungând impre-vizibil/dictibil. Și acest lucru este postulat (adică, luat drept "adevăr" de necontestat !?) - afirmație ne explicită, dar rezultând dintr-o analiză chiar și sumară - devenind axioma de bază a Postmodernismului. Evident, aici apare o contradicție în termeni între "adevărul" (de necontestat !?) al acestei axiome și relativizarea până la dispariție a "Adevărului", în general. Contradicție de care Postmodernismul nu este nici măcar conștient !. _______________________________________________________ 1. Preambul Prezentul text încearcă să prezinte, comparativ, două puncte de vedere diferite asupra "realității" Existenței. El sugerează, într-un fel, un "criteriu" pentru a pune față în față, ulterior, "Existența" Postmodernă și cea Postmodernistă. Deși autorul pare a adopta punctul de vedere Budist, în textele viitoare se va putea observa cum el încearcă să se distanțeze atât de Contextul cultural european-occidental cât și de cel Budist. Poate apare firesc întrebarea dacă este posibilă compararea unui întreg context cultural (cel European-occidental) cu un sub-context extrem-oriental (cel Budist). Chiar și pe un subiect limitată cum este cel care se poate deduce din subtitlu. Dar, după câte știu, a se compara, de exemplu, o instanțiere a unei clase cu o altă clasă care nu conține instanțierea respectivă, nu e un lucru ce ar putea fi interzis (contează, bine înțeles, modul în care e făcută "compararea" - dar nu e treaba autorului pentru că, altfel, nu s-ar mai apuca de scris) . Cum, în schimb, este interzisă adunarea, de exemplu, a cailor cu măgarii. Dar poate că exemplu nu e edificator. Pentru că, la limită, o astfel de întâlnire poate da naștere unei posibilități transformate într-o realitate (totuși ratată - catârii nu se reproduc). Poate, mai bine ar fi să zicem: a "omenilor" (în sensul cel mai general) cu o anumită specie de păsări (astfel de încrucișeri, cel puțin deocamdată, nu s-a auzit să se fi încercat). Și încă ceva. În cele ce urmează, atunci când va fi vorba de Budism, nu se vor folosi diacritice sanscrite, așa cum fac cei ce discută în mod "tehnic", specializat, despre acesta, când se referă la diverse noțiuni și nume proprii specifice. Și aceasta deoarece prezentul text nu are pretenția unuia "tehnic". Prin urmare, se vor folosi, pur și simplu, caracterele latine în astfel de cazuri. 2. Contextul cultural european-occidental Pentru contextul nostru cultural, voi recurge la filipica lui Andrei Pleșu [1] care, citându-l pe Étienne Souriau[2], pare să adauge copios și de la el[3]. Lucru care îl voi face și eu, dar cu măsură. Suntem "dresați" încă din copilărie - zice Pleșu (că spune Souriau) - să separăm orbește "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luați din scurt, nu știm să spunem nimic coerent despre o vocabulă de care abuzăm clipă de clipă. Pe fondul acestei uriașe aproximații, metafizicienii au încercat un număr indefinit de disjuncții și clasificări. Se vorbește de "ființă în act" și de "ființă în potență". Aristotel, fiindcă de el e vorba, construiește o întreagă teorie a existențelor imaginare (Metafizica, M, 1078), sau încearcă să lămurească statutul ”viitor-urilor contingente". La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic. (Cum de este omis Platon, de la care pleacă Plotin, căutând să-l împace cu Aristotel? Ca să nu mai vorbim de Heraclit care face o notă cu totul discordantă, n.m., G.M.). Există, într-adevăr, "existențe intensive": Giordano Bruno crede că fiecare existent se mișcă între un minim și un maxim. Despre unele lucruri se spune că au o existență "obiectivă", sau, dimpotrivă, "subiectivă", sau "afectivă", sau "volitivă". La Kant sunt folosiți curent termeni ca "existență de fapt", "existență necesară", "posibilă", "apriorică", "aposteriorică", ca să nu mai vorbim de "existență fenomenală" și "numenală". (Aici iar intervine o "lacună": cum se poate trece peste Thomas D'Aquino - sa nu-l uităm cumva pe Albertus Magnus "profesorul" lui Thomas - D'Aquino, care încearcă să împace existența lui Dumnezeu cu cea statuată de știință, așa cum aceasta (știința) era "văzută" pe vremea sa, n.m., G.M.). Hegel aduce în scenă celebrele für sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puțin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de "existențe onirice" ("din aceiași țesătură cu visele" spune Shakespeare), "existențe formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufletești", "spirituale", "trecute", "prezente" și "viitoare", "contingente" sau "transcendente", "problematice", "probabile", etc.. N-am pomenit încă despre marea "rețea" teoretică "real-imaginar-posibil-virtual". Există, în sfârșit, de la Dionisie Areopagitul până la Meister Eckhart, "supra-existența". Și, mai departe, în ce fel "există" sufletul? Cât de "reală" este o presimțire? Sau e "reală" doar atunci când se îndeplinește? (Observați, aici, câtă "iuțeală de mână" și seducătoare "manevrare" utilizează Pleșu - sau Souriau - înlocuind "existentul" cu "realul" sporind astfel confuzia, n.m., G.M.). Există "triunghiul echilateral"? Dar rădăcinile pătrate ale numerelor negative? Există, deci "numerele imaginare" și cele "complexe"? Și există "numerele iraționale" și, în general, "există matematicile"? Există în blocul de marmură, cum pretindea Michelanagelo, în mod "virtual", corpul statuii pe care urma să o facă? Tânărul de 12 ani "există" sau e doar expresia virtuală a adultului? (Și, pentru că tot a venit vorba, există "realitatea virtuală" pe Internet - pentru a utiliza și eu "manevrarea" prin amestecarea "existentului" cu "realul", și chiar cu "virtualul" n.m., G.M.). Cât de "real" este "posibilul"? Cât de "reală" este o latență (suntem în plină manevrare a echivalării "Realității" cu "Existența (actuală sau latentă)", n.m., G.M.). Fenomenologii au aerul de a fi găsit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiectul universal" (sau, mai nou, de "trans-personalitate"[4], adaug și eu ca să nu rămân mai prejos, n.m., G.M.) ca obiect de cunoaștere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" și se livrează pe sine. Dar , se întrebă Souriau, își ajunge fenomenul sieși? Poate fi el cu adevărat izolat? Și nu există o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masivă - realitatea "evenimentului" - care dublează și complică realitatea "fenomenelor"….. Dar, ajunge! Se pare că suntem într-un plin discurs (citește "delir" ) ce pare "sistematizat", dar căruia nu-i poți găsi nici o urmă de coerență (departe de mine de ai acuza pe Pleșu și Souriau; ei constată numai faptele). Și toate astea datorită "analicității" și "separabilității" duse la absurd în cadrul Contextului nostru cultural. Mai ales după Descartes și Iluminismul francez , expresia ultimă a acestuia fiind "Modernismul" care, în final, eșuează în "Postmodernism". "Analicitate" și "separabilitate" care fac ca, adesea, chiar în cadrul aceleiași discipline științifice, filosofice, etc., să apară "sisteme de gândire", uneori complet disjuncte, care, luate separat, fiecare pare a se remarca prin "coerență internă" ! Dar, fie vorba între noi, nici aceasta perfectă (vezi, de exemplu, eșecul "Axiomaticii" prin celebra "Teoremă" a lui Gödel). 3. Contextul cultural budist Să trecem, acum, la Budism. * Pentru cei nefamiliarizați cu Budismul, o scurtă introducere. 'Istoria Budismului în India poate fi divizată, și este divizată chiar de budiști, în trei perioade pe care ei le numesc cele ' Această istorie începe cu 500 de ani î.e.n. , fiecare "învârtire a Roții" (perioadă) având o durată de 500 de ani. Ultima perioadă a fost contemporană cu era de aur a civilizației Indiene când o mare parte din India a fost unită sub dinastia Gupta. Apoi, în India, Budismul a cunoscut un declin rapid. Provocat de numeroasele persecuții din partea brahmanilor și musulmanilor. El însă s-a "expatriat" în China, Japonia, Tibet, Ceylon, etc.. Uneori sub diverse denumiri noi (e.g., în China "Ch'an", sau "Zen" în Japonia) dar căpătând și multe trăsături specifice noilor contexte culturale care l-au adoptat. Însă ne pierzându-și caracteristicile fundamentale așa cum au fost stabilite în India[5]. * Aici sunt necesare câteva lămuriri în legătură cu Logica budistă. Lămuriri fără de care nu vom putea trece mai departe. Logica respectivă a început să se constituie în ultima perioadă a "învârtirii Roții", începând din sec. IV - V e.n. . Bazele ei fiind puse de Vasubandhu și Dignaga. Cristalizarea sa realizâdu-se la începutul sec. VI e.n., prin Dharmakirti (un fel de Aristotel al Budismului). Iar în sec. VIII e.n. se definitivează prin "comentariile" lui Dharmaottara la "Scurtul Tratat de Logică" al lui Dharmakirti[6]. Despre ea se poate spune că nu este o simplă "logică" pentru că, urmărindu-l pe Scherbatsky[7] : 'El [sistemul logic Budist] conține … o doctrină a formelor silogistice și pentru acest fapt poate fi denumit logic. O teorie asupra esenței [ontologice a] raționamentului și asupra inferenței este, în India, un corolar natural pentru o teorie a silogismului. Dar logica Budistă conține mai mult. Ea conține, de asemenea, o teorie a percepției sensibile' (dar văzută altfel decât în filosofia occidentală. Pentru că ea se bazează pe o percepție "pură" care conduce, în final, la o senzație, de asemenea "pură", despre care putem spune că este facilitată de "simțul interior" care se adaugă celor cinci simțuri comune, complet diferit însă de ceea ce Culianu numește "simț intern"[8], n.m. G.M.)' . Prin urmare, se mai poate spune că, în opoziție cu Contextului cultural european-occidental, în cadrul căruia 'filosofia, arta, știința, tehnologia și munca umană în general au fost divizate în specialități, fiecare fiind considerată, în esență, separată de celelalte…[ceea ce a condus] la o confuzie și la un conflict fără sfârșit.'[9], în cadrul Budismului acest lucru nu s-a întâmplat. Aici - în ceea ce am putea numi "filosofie" - Sacralitatea , Existența, Realitatea, Cunoașterea umană și Logica au fost abordate holistic. Și, încă ceva în legătură, acum, cu "simțul intern", percepția și senzația "pure". Ce înseamnă, în Budism, acest "simț intern"? Pentru a ne lămuri, trebuie arătat de la început că, în conformitate cu doctrina Budistă, "Realitatea" nu este una statică, ci o realitate cinetică, formată dintr-un "șir" nesfârșit de "evenimente" instantanee, i.e. fără durată, însă corelate. Se poate observa, în paranteză, că o astfel de "realitate" se suprapune perfect peste cea heraclitiană[10] care, pentru noi, deși pare stranie la prima vedere, ne produce (prin intermediul unui "simț intern"?!) un fel de "declic"/"insight"/"flash" prin care (intuitiv?!) o acceptăm. Cum acceptăm, în zilele noastre și "existența" și "realitatea" unui "tact" de computer, de asemenea fără durată. Și asta, fără să ne punem prea multe întrebări. De aici mai departe este doar un singur pas pentru a spune că orice lucru existent este, în realitate, "format" dintr-o "serie" de astfel de "evenimente" (instantanee). Evident, ne este mult mai greu să acceptăm și faptul că între două "evenimente" distincte există un "interval" de asemenea, instantaneu, cum afirmă Budismul. Dar, fără a intra în detalii, să adoptăm punctul de vedere Budist. Și anume că, un lucru "existent" în "realitate" este constituit dintr-o serie de "evenimente" instantanee, care se desfășoară fără "pauze" între ele. Numai astfel vom putea să încercăm să înțelegem câte ceva despre "simțul intern" despre care vorbește Budismul. Și apoi, despre percepția și senzația "pure". 'Sursa [pură] a adevăratei cunoașteri este o experiență (quale n.n. G.M.) de necontestat' [11] . Ea este, în primul rând, o percepție - reflex al celui de al șaselea simț (i.e. "simțul interior") - care sur-prinde un "punct", un "fragment instantaneu" al curgerii "Realității", "fragment" ce constituie un "obiect" în "ipseitatea lui", cum ar spune Husserl , dar care, acum, nu mai este "fenomen" ci un "eveniment" fără durată. Concomitent (i.e. în același "moment fără durată" cu percepția "pură") apare "senzația intuitivă"[12]. Această senzație se traduce prin "simțirea unei prezențe", o prezență cu care subiectul (cunoscător) vine brusc în contact co-operând. De aici apare și caracterul de necontestat al unei astfel de experiențe sub forma unei evidențe fulgerător (intuitiv) conștientizate (dar care nu poate fi exprimată prin "concepte logice") ea fiind, de asemenea "instantanee" și dispărând, tot "instantaneu", imediat ce a apărut. Abia în momentul următor, de data asta cu "durată", intră în funcțiune și în "temporalitate" și "spațialitate", "mentalul" printr-unul sau mai multe dintre cele cinci simțuri comune. Ele produc, acum, o "imagine" (care nu trebuie să fie, neapărat, de natură "vizuală"), extrem de vividă a obiectului a cărui "amprentă" evenimențială a fost "simțită" ca senzație intuitivă. Accentuez: aceasta (apariția "imaginii") constituie momentul în care "mentalul" pornește să "construiască", în "temporal" și "spațial", obiectul. Această "construcție" căpătând astfel un caracter iluzoriu pentru că, între timp, "obiectul" s-a schimbat, instantaneu, de un număr infinit de ori. Respectivul caracter iluzoriu este și mai mult accentuat prin intervenția, în timpul "construcției", a sentimentelor (afectivitate) și a memoriei (care-și amintește de lucruri "similare"), ambele introducând distorsiuni suplimentare. Cu toate acestea, o astfel de cunoaștere, care are la bază o "percepție pură", este singura cunoaștere nouă la dispoziția oamenilor obișnuiți (exceptându-se astfel "Iluminații") și care poate fi considerată "adevărată", dar asta doar într-o anumită măsură. Doar într-o anumită măsură, deoarece ea are un anumit grad de "iluzoriu" datorită "construcției mentale" (pe care noi, occidentalii, o considerăm "rațională"). * Suntem acum, sper, mai pregătiți să vorbim mai multe despre "Realitatea" budistă. Dar nu independent de subiectul cunoscător. 'Noi trebuie….să distingem între obiectele metafizice și cele transcendentale…'[13] Citatul anterior mă deconcertează. Deoarece știu, am învățat, conform tradiției Contextului nostru cultural, că "Transcendentul" există (ca nivel al Existenței). În schimb, a afirma că și "Metafizicul" este tot un nivel al Existenței ca și "Transcendentul" și "Empiricul" mi se pare un non-sens. Deoarece, de asemenea, am "învățat", că termenul de "Metafizică" a apărut după moartea Stagiritului, fiind considerat numai drept "un discurs despre Transcendent"[14]. Și, iată, deodată, mă trezesc cu niște obiecte "metafizice"! Ceea ce presupune și existența unui domeniu specific al acestora. Schimbând acum perspectiva, adică privind lucrurile prin prisma Budismului, voi încerca să mă lămuresc (să ne lămurim împreună), în legătură cu acest domeniu misterios a cărui existență pare a fi asertată de către Budism. ' Încă în perioada Hinayana (prima perioadă a Budismului indian, cea a "Micului vehicol"[15], n.m. G.M.) categoriile de substanță și calitate, deși oficial negate, mereu au avut tendința să reapară pe o anumită ușă din dos. Astfel, chiar în perioada idealistă (perioada de mijloc, cea a "Marelui vehicol" - Mahayana[16] , n.m. G.M.) noțiunea de Suflet (care necesita o anumită "substanță" pentru a se menține, n.m., G.M.) deși oficial a continuat să fie repudiată - Budismul rămânând un campion al negării existenței Sufletului - ea totuși a continuat să bântuie filosofia budistă introducându-se, într-o formă sau alta, chiar în inima Budismului și rămânând acolo și în ultima sa perioadă... La început a fost imaginată sub forma unei (alaya-vijnana) …. Toate traseele tuturor faptelor anterioare ca și a ale gândurilor viitoare erau stocate în acest receptacul' [17]. Cum pot fi comentate cele două citate aparținând, primul lui Dharmamottara, al doilea, lui Scherbatsky. Indiferent dacă numim "Metafizic" sau cu alt termen un astfel de nivel intermediar al Existenței (care s-ar afla între cel al "Transcendentului" și cel al "Empiricului") - eu voi utiliza, în continuare, termenul de "Casă a conștiinței" pentru evitarea confuziilor - el, volens nolens, pare a fi clar admis (chiar dacă "pe ușa din dos") de Budism[18]. Prin urmare, concluzionând, se poate spune că în Budism apar, ierarhizat, trei Niveluri ale Existenței: "Transcendentul", "Casa conștiinței" și "Empiricul". A venit acum timpul să privim cu atenție următorul enunț: ' Lucrurile transcendentale sau a priori astfel cum sunt cele ultime, particulare, în sine , sunt nu numai reale (ksanasya = paramartha-sath), dar sunt chiar realitatea însăși (santaninah = ksanah = sva-lakasanani vastu-blutah), deși nu pot fi redate prin concepte , deoarece chiar esența lor este non-conceptuală' [19]. Prin urmare, se spune clar că: 'Lucrurile transcendentale sau a priori….sunt realitatea însăși' și astfel, întreaga Existență nu poate fi decât reală. Și dacă 'Lucrurile transcendentale sau a priori….sunt realitatea însăși' , iar orice alt nivel al Existenței derivă din Transcendent, atunci "Casa conștiinței" (nivelul Intermediar) va fi, de asemenea, reală, dar prezentând o realitate de ordin secund, iar "Empiricul" este și el real, dar de un ordin terț. Rezumând recapitulativ și mai adăugând, în plus, câte ceva, rezultă: nicăieri în Budism nu se spune că Existenta nu ar fi "reală" sau că "existenta exterioară" (subiectului cunoscător) nu ar fi, de asemenea, "reală" și nu "iluzorie" cum suntem obișnuiți să credem, în conformitate cu literatura de popularizare, de proastă calitate (despre Budism) care a invadat, inflaționist, Contextul nostru cultural. Ceea ce se spune este că orice lucru este lipsit de o "realitate inerentă" (i.e. orice lucru se naște, se dezvoltă, intră în declin și dispare). Ceea ce pare o banalitate evident trivială. Dacă nu se mai adaugă și faptul că singura "realitate" este "apariția instantanee" a unui lucru, urmată, tot instantaneu, de altă apariție a acestuia, diferita de cea anterioară, etc., (până când lucrul expiră). Prin urmare, decurge firesc faptul că "realitatea eternă" a oricărui lucrului este, clar, "iluzorie". Și se mai spune că singura "calitate" - dacă aceasta se poate numi așa - este unicitatea fiecărei apariții "instantanee" a unui lucru. În plus, dacă ne referim acum la "cunoașterea umană" (exceptând-o pe cea Ilumintilor), de data asta se afirmă că ea este "reală" numai în primul moment al cognitiei, atunci când, realizându-se contactul cu un lucru, apar percepția și senzația "pure". Ceea ce urmează, adică "construcția mentală", aceasta începe să introducă în cunoaștere "iluzoriul". Și, în acest sens, ceea ce exprimăm (prin "concepte") începe să fie, de asemenea, parțial "iluzoriu". Cum absolut "iluzorie" este o conceptualizare care nu are la bază o percepție și senzație "pure". Iar atunci, Budismul este în măsură să concluzioneze că orice este redat "conceptual", orice "universal" este "ne-real". Singurele "reale" fiind aparițiile instantanee succesive ale unui lucru a căror "ipseitate" nu poate fi "prinsă" în concepte. Iar, în acest caz, 'despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă'[20]. Mai trebuie reamintit și specificat foarte precis - și cu asta aproape închei - că, în Budism, singurii care pot "cunoaște absolut real" și, implicit, "adevărat" ce se "întâmplă" în toate Nivelurile Existenței, sunt doar Iluminații[21]. Despre care am amintit doar în treacăt până acum, dar a căror existență (și realitate) este recunoscută chiar și de Logica budistă. Dar, asta este altă poveste care, deocamdată, nu-și găsește locul și spațiul necesar aici decât, cel mult, în dialogul următor. 4. Un dialog Un profesor de filosofie, de formație European-Occidentală, le face următoarea teorie studenților: 'Luați un vas gol. Puneți, mai întâi, in el, pietriș. Acesta reprezintă cele mai importante lucruri, cărora trebuie să le acordați cea mai mare atenție. Peste pietriș, turnați acum nisip grosier. Veți observa că în vas mai este încă loc. Nu s-a umplut ! El (nisipul grosier) reprezintă lucrurile importante. Care, nici ele, nu trebuie neglijate ! În fine, luați acum nisip fin și, turnându-l în vas, veți observa că el s-a umplut ! Acest nisip reprezintă lucrurile absolut nesemnificative. Care nu trebuie să vă intereseze ! ' Un student chefliu gândește: 'Dacă acum în vas se toarnă lichid, abia atunci se va umple, intr-adevăr, complet ! Concluzia: oricât de importante, sau nu, sunt lucrurile în viață, întotdeauna e loc pentru băutură!' Un budist obișnuit (ne-Iluminat), ar întoarce-o: 'Chiar și după ce torni lichid, în interstițiile pietrișului, nisipului grosier, nisipului fin si chiar ale lichidului, mai exista încă loc pentru "ceva". "Ceva" pe care eu, prin intermediul "simțului interior", îl pot percepe "pur" și direct drept o "prezență'" Si acest "ceva" este cel mai important lucru! Chiar dacă, așa cum spun Iluminații, nici acest "ceva" nu este continuu! Deci, dincolo de el, ar mai putea exista "altceva" pe care ei îl pot percepe, in mod mult mai "fin" si mai "pur" decât mine. Si care nu poate fi exprimat prin concepte. Pentru că Lucrurile transcendentale sau a priori astfel cum sunt cele ultime, particulare, în sine , sunt nu numai reale, dar sunt chiar realitatea însăși, deși nu pot fi redate prin concepte , deoarece chiar esența lor este non-conceptuală. Și atunci, pentru ce mai este nevoie de vas !? Iar în ce privește ceea ce numiți voi, Europenii Occidentali "Ecologie"…cum mă pot opune Totalității și cum poate să mi se opună Totalitatea când EU fac parte din Realitatea Totalității, iar Realitatea Totalității sunt EU?!', va incheia budistul nostru. 5. Încheiere Să nu-și închipuie cineva că, dacă ași fi comparat , din punctul nostru de interes, Contextul cultural european-occidental nu cu Budismul, ci măcar cu Contextul cultural indian (dacă nu cu întregul Context cultural extrem-oriental) nu s-ar fi ajuns la un "delir" sistematizat de genul celui prezentat cu atâta vervă și eleganță de Pleșu în paragraful al doilea. Pentru că și în India au existat puternice tendințe divergente, concretizate în "sistemele" (de gândire): "Brahmanic", "Jainist", "Sankhya", "Yoga", "Tantra", "Vedanta", "Mimasa", "Nyaya-Vaiseșika"[22], etc., cu care Budismul, înainte de a se expatria, s-a intersectat. Dintr-unele preluând, iar pe altele negându-le cu tărie tocmai pentru a-și apăra modul holistic de a privi lucrurile. Și tocmai, poate, o astfel de "divergență" a fost motivul principal pentru care Budismul a emigrat în alte arealuri mai propice. Și nu ca "religie" ci ca "matrice culturală" ("stilistică" în termeni blagieni). Texte care au uramt: 4. Marșul triumfal (peste limite) al Empirismului Pozitivist: Fizica cuantică, Logicile paraconsistente, Tehnoștiința și Posthumanul (Partea I-a) http://www.agonia.ro/index.php/essay/164051/index.html 5. Marsul...(Partea a II-a)Astrofizica: http://www.agonia.ro/index.php/essay/171930/index.html ________________________ [1] Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 51 - 57, passim [2] Étienne Souriau, Les différents modés d'existence, Ed. P.U.F., Paris, 1943. [3] Am spus 'pare' deoarece n-am putut avea acces la lucrarea lui Souriau. [4] Stanislav Grof, The Cosmic Game, Ed. State University of New York, 1998. [5] A se vedea: Theodor Stcherbatsky, Buddhist Logic vol I, Ed. Dover Publications, Inc., New York, 1962; Robert Linssen, Le Zen, (Le cent quatre-vigt-deuxième volume de la collection Marabout Université), Ed. Gérard & Co., Verviers, 1969; Satis Chandra Vidyabhusana, A History of Indian Logic, Ed. Motilal Banarsidass Publishers Private Limited, Delhi, 2002 etc.. [6] Stcherbatsky, op. cit.; Alex Wayman, A Milenium of Buddhist Logic, Ed. Motilal Banarsidass Publishers Private Limited, Delhi, 1999; Tom J. Tillemans, Scripture, Logic, Language - Essays on Dhamakirti and his Tibetan Successors, Ed. Wisdom Publications, Boston, 1999, Dharmamottara, A short tratise on Logic (Nyaya-bindu) by Dharmakitri with its commentary (Nyaya-bindu-tika) by Dharmamottara, (translated from sanscrit text in the Bibliotheka Buddhica) , reprodus în Stcherbatsky op. cit vol II. [7] Scherbatsky, op. cit. Vol I. [8] Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, treducere din franceză de Dan Petrescu, Ed. Polirom, Iași, 2003. [9] David Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei, traducere din engleză de H.-R. Patapievici și Sorin Părăoanu, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 38 [10] O teorie (izbitor de asemănătoare cu cea Budistă) asupra "instantaneitătii" Realitătii este expusă în: Bergson, Creative Evolution, London, 1928. [11] Stcherbatsky, op. cit., vol I, p. 62. [12] În ultimul timp, în USA, se poartă discutii aprinse, în cadrul așa numitei "Filosofii a mentalului" de către o serie de personalităti de primă mărire (Chalmers, Searle, Nagel, Block, Blackmore, Dikman, Denett, Curchland, etc.- a se vedea, de exemplu, cele două culegeri de texte traduse din engleză în română: Angela Botez și Bogdan M. Popescu (coordonatori), Filosofia conștiinței și științele cognitive, Ed. Cartea Românească, 2002 și G. G. Constandache, (coordonator), Există oare conștiintă?, Ed. All, 2000) asupra "conștiintei", considerata a fi o adevarata bariera în calea continuării dezvoltării filosofiei și știintei . In acest sens, este interesant de urmărit ceea ce spune Tim Bayne (Tim Bayne, 'Deconstructing the Global Workspace: Reasoning, Reportability, and the Rational Control of Behavior', Maquaire University, 31 July, 2003, http://philrss.anu.edu.au/block.php3 ) referindu-se la Ned Block: 'Ned Block's distinction between two concepts of consciousness - phenomenal consciousness and access counsciousness - has been influential in recent work on consciousness. Phenomenal consciousness is the consciousness that there's something it is like to have. It's the kind of consciousness that zombies lack, that generates the explanatory gap, makes the hard problem hard, and in general makes life worth living. Access consciousness is a functional notion. Ned Bblock defines it as follows: '. Las cititorul singur să compare cele de mai sus cu perceptia și senzatia "pure" din Budism. [13] Stcherbatsky, op. cit., vol. I, p. 78, citându-l pe Dharmamottara. [14] Reamintesc lucrul bine știut că termenul de "metafizică" a fost introdus de Andronicus din Rodos pentru ceea ce Aristotel numea "Filosofia prima" în care se tratează principiile fundamentale (transcendentale, i.e. derivând din Transendent ) atât ale ontologiei cât și cele ale cunoașterii "absolute". Ulterior, termenul a căpătat și alte sensuri ca, de exemplu, "metodă generală de cunoaștere, opusă dialecticii" , etc.. [15] Damien Keown, Oxford Dictionary of Buddhism, Ed. Oxford University Press, 2004. [16] Damien Keown, op. cit. [17] Stcherbatsky, op. cit, vol. I, p. 113 - 114. [18] În paranteză adaug că am încercat să verific traducerea, prin denumirea de "Metafizic", a nivelului Existentei de care ne ocupăm și care apare în citatul din Dharmamottara. Din nefericire, citatul respectiv nu l-am găsit decât în traducerea în engleză realizată de Scherbatsky (fără a se reda și forma sa în sanscrită). El lipsește din (Wayman, op. cit) unde sunt redate, bilingv (engleză - sanscrită), o multime de citate pe domeniul nostru de interes. [19] Stcherbatsky, op. cit., vol I, p. 78, citându-l pe Dharmamottara. [20] Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-filosofic, traducere de Alexandru Surdu, Ed. Humanitas, 1991, p. 124. [21] Poate este cazul aici să mai adaug că, în afara perceptiei "pure", în Budism mai sunt luate în considerare încă două modalităti de cunoaștere (umană) "reală" (amendată, mai mult sau mai putin de un anumit grad de "iluzoriu"). Și anume cunoașterea prin "semne" și cunoașterea pe bază d "mărturie" a Iluminatilor și a Scripturilor. Referitor la cunoașterea pe bază de "semne", exemplul clasic (el se regăsește și în Sf. Augustin, De dialectica, traducere de Eugen Munteanu, Ed. Humanitas 2003) este cel al "focului" și "fumului". În sensul că, prin perceptia "pură" a "semnului" ("fumul") se percepe (tot "pur") dar implicit "focul" care stă în "umbra" "semnului" (e ocultat de acesta); dar asta numai în anumite conditii (clar specificate de Dharmakirti) cum ar fi (prima condiție) ca, în prealabil sa se fi perceput simultan, "focul" și "fumul" pentru ca apoi, în momentul în care se percepe numai "fumul" sa se poata infera ca acesta este "semnul" "focului" (dar mai intervin încă două conditii). O discutie detaliata asupra acestui subiect precum și asupra cunoașterii prin "mărturie" se regăsește în Gorun Manolescu, 'Despre sursele ontologice ale adevăratei cunoașteri în Budism și o Paralelă Europeană', Noema, vol. II, 2003. [22] A se vedea, pentru detalii, Stcherbatsky, op. cit., vol. I, precum și Waiman, op. cit., sau Satis Chandra Vidyabusana, op. cit |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate