Omul este un început de neștiință, un cuprins de durere și un sfârșit în neființă.
De frica singurătății din noi uităm ce-am fost ieri, ascundem ce suntem azi în umbrele crescute din temeri și populăm ziua de mâine cu iluzii.
Este așa și nu altfel, fiindcă lumea și oamenii sunt așa și nu altfel, căci dacă ar fi altfel , atunci am trăi în altă dimensiune existențială creată după alte legi.
Dorul după ceva inefabil caută noutatea din desuetitudine , fericirea iluzorie din nefericire, patima din blazare.
Corbii depresiilor ciugulesc inima, iar în locul ei este ceva mult mai personal și mult mai profund.

Artiștii își îmbracă corpul de lumină în umbre și umblă prin lume printre alte umbre –corpuri de întuneric.
Între limitele acestei lumi înecate în simulacre morbide – limită negativă : infern, limită pozitivă : rai – curgem ireversibil către sfârșit, râu tulbure cu vâltori –încercări înaintând spre marea trecere.
Limitele lumii au corespondent cu limitele corpului și sunt atinse doar prin moarte (infern sau rai), căci viața este un purgatoriu dureros, cu oamenii judecați de legi și de conștiința fiecăruia.
Între grilajul ferestrei sinelui și patul de spital în care stau obsesiile și temerile, se întinde spațiul intim , guvernat doar de legile lăuntrice specifice fiecăruia.
Lăuntricul structurat în entități sensibile ce țin de suflet și euri ce conturează personalitatea, se deschide luminii dăruind iubire și înțelegere, eliberând ființa poetică așezată cuminte în versuri.

Cuvintele din noi către noi sunt cuvintele născute din singurătăți , care se întorc în noi nespuse decât în dialogul lăuntric cu ființa și au o destinație gnomică și poetică : devenire sublimată în creație.
Cuvintele sunt o îmbrățișare virtuală cu brațele versurilor care strâng miezul ființei poetice , iar din seva lor se hrănesc simbolurile și sensurile.
Să păstrăm zilele într-un sac lăuntric și să le alegem să vadă lumina doar pe cele împodobite cu entuziasm și bucurie.
Moartea umblă prin lume deghizată într-o femeie frumoasă, în ochii ei negri vezi neantul, în zâmbetul ei ascuțit se ascunde coasa, în părul ei negru se rătăcește întunericul și în mișcarea ei este atrasă neființa.
Copiii se nasc din sărutul vieții și ochii lor puri dizolvă moartea, căci în ei lumina dansează valsul purității.
Ne creștem cuvintele în singurătate, ca pe niște copii ascunși în sine, pe care îi aruncăm în vâltoarea lumii, de unde se întorc în intelect îmbogățiți cu experiență socială.
Cuvintele au viața lor legată de cea a omului, se nasc în copil, evoluează în omul matur și își găsesc desăvârșirea în omul doct.
Acolo unde cuvintele se completează într-un dialog, discordia se transformă în armonie, neînțelegerea se dizolvă în înțelegere , tensiunile și urile dispar și se întrezărește cunoașterea partenerului de discuții.
Cuvintele sunt dovada că omul nu este rău, ci doar influențabil de partea negativă a ipostazelor vieții.

Omul oscilează între a opta între “da” sau “nu”, între cuvânt și necuvânt prin alegerea sociabilității sau singurătății ; el străbate un interval existențial presărat cu hiatusuri-nenorociri și cunoaște un complex de stări care-l recreează cu materia durerii sau a bucuriei.
Omul locuiește în cuvânt și moare în necuvânt, iar viața este o frază compusă din cuvinte- evenimente, cu punctul – sfârșitul.
Omul este o sărbătoare de virtuți sau un recital de păcate, o melodie suavă sau un cântec disonant, armonie sau discordie, echilibru de stări sau dezechilibru psihic, speranță sau depresii.
Dacă nu ar fi existat cuvintele, oamenii s-ar fi exprimat prin gânduri sau prin suflet, iar în locul tainelor și minciunilor ascunse în umbra cuvintelor ar fi fost ceva mult mai personal, mai veridic și mai profund.