Iubire si Eminescu





Mă întreb, care dintre cele două mari subiecte l-au interesat mai mult pe Eminescu: iubirea pentru o femeie, sau filozofia.

Când scriu filozofie, mă refer la toate științele care existau, sau erau în curs să apară spre finalul secolului XIX. Cu geniu și o redutabilă forță enciclopedică, regăsită la toți marii români, poetul a trecut prin condei totul. Pentru a scrie despre politică, istorie, astronomie, fizică, religie și multe altele, s-a folosit de pătrundere și inteligență. Toate științele sunt abordate într-o manieră filozofică. Filozofia sa este pesimistă, dar asta nu afectează abordarea unui subiect decât din perspectiva unor limite și a viitorului. Îi spunem azi poet doar pentru că poezia sa e cea care a învins timpul, dar în realitatea istorică Eminescu a fost un filozof.

Iubirea pentru o femeie este diferită de iubirea pentru femeie. Iubirea sa permanentă, mobil al unei necesități psihice, s-a pliat peste întregul parcurs al operei și al vieții. Sensibilitatea din poezii nu lasă loc unei posibile generalizări a iubirii. Încercarea de a da o tentă de posibil relațiilor de dragoste pe care le declară, eșuează. Eminescu a iubit mereu o femeie anume, o ființă aievea, vie și reală. Asta a descris în toate poeziile sale de dragoste, și nu numai.

Portretul femeii iubite este fizic. Mereu fizic. Atracția sa cerea o apropiere reală, fizică, în medii plăcute, cuprinse de liniște și odihnă, în care frumusețea naturii conta mult. Ce calități sunt necesare unei femei pentru a fi iubite de poet? Cum să arate ea, sau cum să fie ea ca și ființă socială?

Frumusețea femeii l-a impresionat direct, prin fotografiere. Forma fizică a unei femei, farmecele bănuite sau cele gustate, au determinat mereu pe poet să fie prins ca de o slăbiciune căreia nu i-a rezistat niciodată. Atingerea părea să fie cea mai bună monedă de schimb pentru sentimente.

Femeia iubită este o necunoscuta, dar e o femeie frumoasă. Dificultatea de a cuceri o femeie, fie pentru că este măritată, sau e prea tânără, sau prea bogată, sau de neatins pur și simplu, îl face pe Eminescu un permanent suferind.

Timiditatea si ascunderea în fața unor femei, complet inofensive intelectul, este de neexplicat în raport cu posibilitățile sale discursive. Fără proba dialogului și fără proba intelectului, care să declanșeze sau sa definitiveze un sentiment, Eminescu se îndrăgostește nebun, sperând într-un amor simplu, cu o femeie în al cărei trup iubit, el să găsească un foc ascuns de zei, o plăcere sublimă. Femeia este o statuie, ca simbol și ca punct de plecare într-o relație, dar în același timp, prin paradox, și o sursă reală de amor.

Despre nici o femeie, care apare ca personaj în poezie, nu știm prea multe. Doar privirea spre femeie și evaluarea în acest mod a unei femei îi este suficientă. Nici Luceafărul nu are alt mijloc de a se îndrăgosti.

Portretul nu depășește descrieri ale unor părți accesibile oricui: era dulce, avea ochi frumoși, avea păr de aur, sau brațe de marmură, sâni sunt adorați și doriți.

Nu se pune nicăieri problema moralității sau imoralității femeii. Nu se discută despre un profil psihologic al uneia dintre iubite. Reproșul ironic sau nepăsător, poate fi datorat unor astfel de constatări.

Care este cauza iubirii la Eminescu? Cauza putea fi chiar firea poetului, complicată și rebelă, sau singuratică și consolată definitiv în pierdere și amar sau ironie.
Este o cauză datorată unei atracții primare, acea a bărbatului atras de orice femeie frumoasă sau chemătoare. A fost un individ obișnuit, atras de femei, în această latură simplă care există la oricare dintre bărbați?

Iubirea nu se declanșează dintr-o cauză, fie și întâmplătoare. Îi cade draga fata. Această cădere la dragoste este parcă predestinată și nu ține de nici unul dintre protagoniști.
Cătălin este atras de frumoasa fată de împărat, privind-o de aproape, în mod senzual și lumesc. Dar acesta are dreptul să fie un om obișnuit, mediocru în lucruri, față de Luceafărul din cer, pe veci neconsolat de o muritoare.

Nu o cunoaște pe femeia de pe strada cu plopi dar este îndrăgostit orbește, ea nici măcar nu știe despre iubirea lui. Nu o interesează faptul că un anume tânăr dă târcoale, în văzul tuturor, iar iubirea unilaterală se va vindeca de la distanța de la care a început.
Ce motiv avea Eminescu să se îndrăgostească. Nici unul. O chemare de femeie frumoasă. Putea ea să schimbe cu Eminescu cuvinte și gânduri nespuse, sau doar mișcări ale dragostei trupurilor. Nici o remarcă pentru o calitate a femeii, să zicem: sensibilitate, bunătate, veselie, milă. Mila ar părea suficientă poetului, dacă pe această cale ar fi ajuns să facă amor?

Doar tăcere și alean și culori de piele, obraji, ochi, sâni, păr, mâini. Toate consumabilele frumoase ale femeii sunt obiective ale versurilor. Rezultatul, o perpetuă durere, o dezamăgire, resemnare, nici un semn al învățării de minte.

Mai este și cauza cea mare. A geniului neînțeles. Dar de ce dialogul și cuvintele nu sunt folosite pentru cucerirea unei femei. Are pretenția ca acele femei să știe de la sine despre cine este Eminescu, despre iubirea sa din alte lumi, să înțeleagă. Pe de altă parte iubirea sa, fiind țesută din fire fantastice până la urmă, adică ridicată în zone imposibile, devine o situație imposibilă.

Iubirea pentru o femeie a fost motivul nefericirii continue a lui Eminescu. O permanentă nirvana socială, nereușită. Filozofia a fost consumul fericit de gândire care vindeca consecvent, dar trist, ratarea sa în iubire.











Paranteză deschisă:
(În fiecare an, în jurul lui 15 ianuarie, citesc seara poezii scrise de Eminescu. Este un mod de care am nevoie, un mod simplu prin care caut un om care a trăit acum 150 de ani. Aduc un fel de amintire, greu definibilă, în spațiul pe care îl ocupă gândurile mele. Eminescu este pentru noi, prin educație și prin practica citirii lui, singurul român scăpat teafăr din foarfecele a trei secole. Nu din cauza oamenilor de litere, ci din cauza simplă a iubirii oamenilor simpli.
Anul acesta am întârziat față de propriul meu obicei, și aseară, pe 31, am citit dintr-o cărțulie mică, o copie a unui volum din 1884, scoasă de Editura Librăriei, patroni fiind Socescu and Teclu, cu prefațată scrisă de Titu Maiorescu. Nu are o anume importanță asta. Mă gândeam la cei doi editori, absolut necunoscuți azi, și la cum a străbătut numele firmei lor 120 de ani, prin timp, ca o lipitoare prinsă de glezna poetului. De critic nu pot spune nimic, nu sunt în măsură. ),
paranteză închisă.