O societate în oglindă
Cum sunt eu?
- schiță dintr-un impuls -

Încărcat cu o conștientă povară, aproape genetică, ideea de suficiență. Meritul nostru, poate singurul este acela de a fi o trestie gânditoare. Sărmanul Pascal. Dar, din păcate cu un mecanism al gândirii îndeajuns de lent, de ruginit și inexact pentru a cântări normele și valorile ce trebuie acumulate și înțelese.
Supralicitarea meritelor personale, infime și, în fond normale în procesul de autodepășire, nu este decât factorul principal de obstrucționare a propriei voinți. „Sunt deasupra tuturor”. Privirea plină de nesaț, aruncată de sus nu-mi provoacă ulterior decât o stare de nesiguranță. O amețeală în perpetuă creștere. Și cine se va obosi să-și ridice pleoapa pentru a mă vedea? Un gigant în dorință și totuși atât de pierdut într-o societate obscură și mediocră.
Din lipsă de fapte.
Mă declar optimist în privința salvării mele ca om organizat și organizator. Și primul pas a fost făcut. Suficient și totuși nu destul.
Câte dimineți s-au născut în jurul trupului letargic ratând cele mai frumoase răsărituri! Blestemate fie lenea și lejeritatea, surori ale pierderii timpului și ale destrămării de sine! De-ar fi doar acestea! Le-aș putea ucide dintr-o singură lovitură printr-un act de voință și altfel ar sta lucrurile. Nu am mai purta chiar atât de des și aproape de noi povara aceasta, aproape genetică, automulțumirea născătoare de suficiență, blestem al omenirii.