„Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți! ”
Aceasta a fost prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o omului în Rai! Este o poruncă de o importanță deosebită, care, din păcate, în zilele noastre pentru multe societăți, dar din păcate pentru foarte mulți creștini, nu mai are o semnificație!
Oamenii nu numai că nu împlinesc această poruncă, dar chiar se împotrivesc ei, ucigând conștienți sau mai puțin conștienți pruncii înainte de a veni pe pământ, luându-le șansa de a vedea lumina zilei, de a fi ținuți în brațe de familie, de a simți mirosul mamei și de a fi hrăniți de aceasta.
Din punct de vedere științific, medical, avortul este terminarea sarcinii. Când este practicat de un doctor calificat este o procedura medicala sigura pentru femeia cu o sarcina nedorita. Teoretic, decizia de a face sau nu un avort este una personala. Dar, practic de fapt, nu avem acest drept! Nu avem acest drept indiferent de motivul invocat: vârstă prea mică, prea timpurie, sărăcie, boală! „Iar dacă și de boli se tem femeile care nasc, spre a nu se îmbolnăvi, atunci să ducă viață de înfrânare, de curăție și de post; căci, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, cele mai multe boli vin asupra omului din cauza neânfrânării și a necumpătării de la cele vătămătoare ”
Să faci avort, înseamnă să iei o viață, iar viața, trebuie luată de cel care o dă, iar Acela este unul singur: Dumnezeu!
În profesia de asistent social te confrunți de nenumărate ori cu persoane care doresc să renunțe la o sarcină.
De multe ori, mamele motivează avortul ca fiind o metodă de rezolvare a unei grave probleme de sănătate a mamei, sau faptul că viața copilului va fi în pericol dacă sarcina va evolua.
Toate astea sunt realități. E firesc ca o problemă gravă să aibă urmări mai puțin fericite, e firesc ca o experiență medicală care a avut anumite urmări în nenumărate randuri, să considerăm că va avea aceeași urmare și de dată aceasta și să acționăm în consecință. Uităm un lucru, uităm că există un „Cel ce a făcut Cerul și Pământul”, iar cheile stau în mâinile lui…
Trăim în secolul 21, când libertatea noastră este înțeleasă greșit. Fiecare consideră că libertatea înseamnă dreptul de a face orice, indiferent pe cine afectează atitudinea, faptele tale.
Asistentul social are ca scop creșterea calității vieții persoanelor care îi solicită ajutorul, pe care le identifică. În situația de față, asistentul social are de ales între a fi un asistent social laic, care se adaptează la lumea de azi, adaptate la un sistem care contravin conceptelor creștine, sau posibilitatea de a fi un asistent social creștin, care este dispus să primească judecățile, criticile, poate chiar respingerile celorlalți. Mult mai bine este, în cazul de față, să accepți propria ta îndepărtare de oamenii care nu-ți împărtășesc concepțiile, dragostea, decât să contribui la săvârșirea unuia din cele mai grave păcate.
Unul din datoriile unui asistent social, creștin sau laic, este aceea de a menține unitatea familiei.
Familia este prima alcătuire de viață obștească și sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Copiii, care reprezintă „fondul de aur al neamului”, sunt stimulente și puteri înnoitoare care sporesc potențialul natural uman, afectiv energetic și spiritual al poporului căruia aparții, contribuind la regenerarea ființei noastre spirituale.
Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât și în cazul relațiilor extraconjugale și întâmplătoare este o crimă împotriva vieții umane în general și a copilului în special, în ciuda întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărută și justificată de mulți reprezentanți ai omenirii. Ierburi și practici care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute și se foloseau. În vechime însă, orice metodă folosită pentru întreruperea de sarcini era considerată nepermisă.
O altă justificare pentru o întrerupere de sarcină, este aceea că un făt până la un anumit număr de zile nu reprezintă un făt, ci doar o adunare de celule.
După îndelungate cercetări, oamenii de știință credincioși, au reușit să demonstreze contrariul, însă. Temeiurile metafizice ale spiritualității sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal în viața pruncului nenascut. O privire atentă asupra realității, ne obligă să vedem că între suflet și trup există, în același timp, o diferență profundă, ca și o foarte strânsă intimitate.
Simplificând, într-un fel oarecare lucrurilc, vom considera că sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarca pe care o facem numai în ordinea metafizică a existenței). Spiritul este necorporal și imaterial, el nu poate fi tăiat în părți și nu poate fi alcatuit din părti, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, inițiator și revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat in fiinta umana. Până la zămislire nu se poate vorbi despre o legătură sau despre o intrepătrundere "locală" dintre spirit si materie. Sufletul, creat el însuși de Dumnezeu, nu se întâlnește cu trupul, unindu-se ca două corpuri, deoarece în orice punct al trupului este prezentă întreaga viață a sufletului. Legătura dintre suflet și trup, care este mai mult decât o unitate, fiind însăși viața copilului, nu poate fi înțeleasă decat ținând seama de realitatea pe care o prezintă fătul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificată: fizico-chimica si organic-biologică, pe de o parte, și de una spiritual-psihică, pe de altă parte. în ce privește stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodată îl și cuprinde în sine, alcătuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar dacă admitem că el este ceva nou față de agregatul material, fizico-chimic.
Nu acelasi lucru se întamplă în cazul unirii sufletului cu trupul. Sufletul (creat de Dumnezeu din “plămada" părinților) se suprapune si el organismului, dar el nu integrează în sine organismul, ca și cum celulele vii, împreună cu atomii lor, s-ar cuprinde în suflet în privința aceasta, spiritul, care este într-un fel sufletul copilului, deși este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integrează trupului si nici nu integreaza în sine corporalitatea materială. Ca atare, el posedă o existentă proprie, o natură ireductibilă. Dar acest lucru este departe de a însemna o simplă coexistență dintre suflet si trup. Sufletul, înteles iarăși în felul său, este spirit inițiator și revendicator. Din prima clipă a creației sale de către Dumnezeu, el fomează cu trupul un univers nou. În calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el își revendică acest univers ca pe un domeniu al sau, un întreg aparte, distinct și deosebit, de mama, înainte de a dobândi autonomia prin naștere, după cele nouă luni de sălășluire în sânul matern.
Așadar, nu există nici o justificare pentru ca o făptură să fie ucisă, fără să aibă dreptul de a se naște…
În legătură cu versetul cu care am început, se spune că principalul motiv pentru care lucrurile se destramă în lume, venirea apocalipsei de timpurii, este aceea, că nu s-a respectat prima poruncă, aceasta, care a fost de o importanță deosebită….
Se spune, că cineva, extrem de curajos, s-a răzvrătit în fața lui Dumnezeu și i-a reproșat că ne-a creat dându-ne atâtea boli incurabile, dar nu ne-a dat măcar un om cu îndeajunsă înțelepciune, pentru a le înlătura aceste boli. Iar Dumnezeu, destul de îndurerat, i-a răspuns: “Ba da, ba da! Vi i-am dat, DAR I-AÞI OMORÂT!!!”