G.M.: Mulțumesc, domnule Kirkegaard, că ai acceptat discuția. Am mai invitat pe cineva, dar văd că întârzie.

Kierkegaard: Despre ce dorești să vorbim?

G.M.: Precedentele discuții au fost despre "ironie" și "ironism". Aș dori să aflu propria dumitale părere.

K: Dialogurile lui Platon sunt "platonice" și "socratice". În dialogurile socratice, Socrate e "Socrate". În cele platonice, Socrate e un ecou al lui Platon.

Deși tradiția leagă cuvântul "ironie" de modul socratic, de aici nu rezultă că se și știe ce este ironia. Și câte nuanțe îmbracă.

Dacă spun că ironia constituie substanța vieții lui Socrate și că ea este ceva negativ, voi auzi un cor de proteste.

G.M.: Bineînțeles. Socrate punea întrebări naive, prefăcându-se, în mod ironic, neștiutor. Făcându-i astfel pe interlocutori să intre în contradicție cu ei înșiși. Și astfel să-și reamintească, încet, dar sigur, de "adevărul" pe care ei îl știau (dar îl uitaseră) din timpul popasurilor în "lumea ideilor" platoniciene, între două reîncarnări succesive. Ceea ce numai a "negativitate" nu sună.

K: Ãsta e un loc comun al "tradiției" interpretative. În schimb sensul adânc al ironiei socratice este mai greu de descoperit. Dar el transpare pregnant, pentru cineva cu acuitate sporită a "vederii", din 'Banchetul', 'Protagoras', 'Phaidon' și 'Apărarea lui Socrate'.

Intenția lui Socrate de a pune întrebări e duplicitară. Se poate pune întrebare după întrebarea pentru a se obține un răspuns deplin. Atunci Socrate e Platon. Dar tot așa de bine se poate pune un astfel de șir de întrebări pentru a absorbi tot conținutul aparent, lăsând un loc gol în urmă. Iar atunci se devoalează negativitatea ironiei.

Altfel spus: diferența dintre a pune întrebări pentru aflarea conținutului și a pune întrebări pentru a face pe altcineva de râs, este ca de la cer la pământ. Prima caută să scoată la iveală "ceva", cea de a doua relevă ironia în toată infinitatea ei negativă care nu lasă nimic să dăinuie.

Și se mai poate spune: când Socrate este el însuși, utilizează "maeutic" dialectica platoniciană tocmai pentru a-l ironiza pe Platon; iar altădată sofistica pentru a-l ironiza pe sofist învingându-l cu propriile lui arme.

Voi analiza separat devaoalarea ironică a dialecticii platonice și cea a utilizării ironice a sofisticii. Iar pentru aceasta, mă voi limita doar la 'Banchetul' și la 'Protagoras', ca să nu lungesc vorba. Pentru că, cele două, prezintă caracteristicile de bază ale celor două varietăți de ironie socratică.

Să încep cu 'Banchetul' ilustrând metoda prin care Socrate ajunge la infinitatea negativă a ironiei, discutând despre "iubire".

Întrucât o cercetare prea detaliată a discursului tuturor participanților m-ar duce prea departe de subiect, mă voi concentra asupra ultimului vorbitor, anume Socrate.

Socrate și-a început discursul cu oarecare ironie. Dar aceasta era doar, dacă pot spune așa, o "figură de stil". Și el n-ar merita cu adevărat numele de ironist dacă s-ar fi distins doar prin talentul său de a vorbi ironic cum alții vorbesc păsăreasca.

G.M.: Precum "ironic" vorbește Aristofan, în același 'Banchet' atunci când se referă la "oameni" pe care, la început, zeii i-au creat în chip androginic. Și apoi, i-au tăiat în două, dându-le sexuri diferite. Ba el sugerează chiar posibilitatea ca zeilor să le vină ideea de a tăia în două oamenii încă o dată, dacă aceștia nu sunt mulțumiți de ceea ce sunt: jumătăți ale unui om. Deci dumneata faci încă o distincție: între a vorbi ironic prin figuri de stil și adevărata ironie a unui adevărat ironist.

K: Întocmai

Revin. Vorbitorii dinaintea lui Socrate (inclusiv Aristofan) spuseseră foarte multe despre iubire. Spuse din care o mare parte se potriveau cu subiectul, păstrându-se totuși presupoziția că sunt încă multe de arătat în legătură cu "iubirea".

Acum Socrate dezvoltă subiectul pentru ei.

Metoda sa devine astfel transparentă. Iubirea e eliberată, din ce în ce mai mult, de concretețea întâmplătoare în care se arătase în discursurile precedente. Și e redusă la determinarea ei cea mai abstractă. Unde se arată nu că există iubirea unuia sau altuia, sau iubirea pentru unul sau altul. Ci există iubire pentru ceva pe care nu-l ai. Adică dorință. Acest lucru e, într-un anumit sens, foarte adevărat. Dar, în plus, iubirea e, de asemenea, iubire infinită. Când spunem că Divinitatea e iubire, spunem că ea se comunică pe sine la infinit. Când vorbim despre ceea ce durează în iubire, vorbim, de asemenea, despre participarea la o plenitudine. Dar asta este o speculație, o abstracțiune, deși pozitivă. Ce pare "plină" existențial. Dorința, în schimb, este ceea ce e negativ în ea. Dorința de posesie, lipsa acesteia, sunt subiectivitatea infinită a iubirii. Această determinare negativă e, în același timp, tot abstractă. Sau, mai bine zis, ea e însuși abstractul la puterea a doua. Nu pentru că nu ar exista. Ci pentru că nu are conținut, ne putând să se împlinească. Socrate pornește de la concret și ajunge la un tip de abstract al "abstractului". De asemenea, celălalt tip de abstract, plenitudine (pozitivă) divină, nu mai poate fi determinată acum decât tot în mod negativ. Pentru că adaosul: dorință, lipsă, nu e o determinare pozitivă. Ci doar o relație cu ceva care nu e dat în mod concret, empiric. Prin urmare așa cum abstractul, în sens existențial divin, își are pozitivitatea în speculație, tot așa se poate spune că abstractul, ca negativitate, devine existențial în ironie.

G.M.: Dacă privim lucrurile prin prisma celui de al doilea sens ("negativitate"), putem specula mai departe că "existența" Divinității s-a rupt de lumea pe care a creat-o, lăsând-o să se autodezvolte. Și astfel Ea (Divinitatea) nu poate privi la această lume decât în mod ironic, ștergându-și urmele din propria creație! Lăsând astfel un gol în urma sa. Pentru că ironia în toată infinitatea ei negativă nu lasă nimic să dăinuie. Sau lasă: "Nimicul".

K: Nu e chiar ceea ce am vrut să spun. Dar interpretarea mi se pare interesantă. Și nu e cu totul străină de ceea ce gândesc eu.

În concluzie: ironia "iubirii" urmărește drept țintă "Nimicul". Iar ironistul, când se referă la "iubire", emite o monedă care nu are valoarea ei nominală. Ci e, asemenea banilor de hârtie, un "Nimic". Și totuși tot comerțul său cu lumea e făcut cu acest fel de bani.

Să trec, acum, la alt aspect al ironiei: seducția care o exercită. Prin seducție, Socrate, ca "om", ia locul Divinității pentru mascarea "Nimicului". Astfel, dacă privim la caracteristicile relației dintre Socrate și Alcibiade, îi vom da desigur dreptate lui Alcibiade când spune cum l-a batjocorit Socrate pentru iubirea sa. Întocmai ca și pe Charmides, Euthydem și alții. Prefăcându-se că e îndrăgostit de ei în timp ce lui îi place cel mai mult să fie el cel iubit, nu cel care iubește.

Alcibiade își simte cu nemulțumire starea de sclav. Fuge de Socrate ca de sirene. Își astupă urechile spre a nu rămâne lângă el. Ba chiar deseori își dorește ca Socrate să nu mai fie în viață.

Dar tocmai pentru că esența ironiei constă în faptul că nu își dă niciodată jos masca, iar schimbul proteic de măști e la fel de esențial pentru ea, ea trebuie să-i provoace în mod necesar îndrăgostitului atâta durere. Însă la fel cum ea are ceva care sperie, ironia are și ceva deosebit de seducător și fermecător: masca/măștile și misterul ei, comunicarea telegrafică pe care o pornește. Simpatia infinită pe care o presupune, clipa evanescentă dar indescriptibilă a înțelegerii. Care e îndată înlocuită de teama înțelegerii greșite. Toate acestea îl țin pe ascultător prizonier cu legături de nedezlegat.

G.M.: Pentru că, în dosul măștilor "proteice" ale ironiei, individul întrezărește (sau crede că întrezărește), totuși, "ceva". Îi face impresia că a reușit să dezlege misterul care îl mistuie și astfel să-l rupă din interioritatea lui. Deși, paradoxal, se și pierde în el. Și astfel poate trăi măcar o clipă, sau clipe, de fericire. Pentru că, utilizând limbajul și dându-i acelui "ceva" un nume: "Nimicul", obiectualizându-l astfel, îl poate privi de la distanță ca pe un lucru pe care îl contemplă dar la care poate renunța în orice moment.

K: De data asta e o interpretare care diferă complet de cea pe care o dau eu. Aș zice, mai degrabă, că în individ s-a dezvoltat de-acum o boală care e la fel de ironică cum sunt toate molimele. Făcându-l să se simtă cel mai bine când e cel mai aproape de dezintegrare. Ironistul e vampirul care a supt sângele celui iubit și care, în același timp l-a răcorit cu evantaiul, l-a adormit pentru a-l chinui cu vise neliniștite, coșmărești. Așa cum e nevoie de un mare grad de sănătate pentru a începe să fi bolnav. Dar sănătatea nu se observă în plenitudinea ei pozitivă, ci în vitalitatea care hrănește boala în permanență. Iar când boala este îndestulată, sănătatea dispare.

G.M.: Întreaga dumitale argumentare de până acum s-a bazat, aproape exclusiv pe "iubire" și "seducție". Care, zicem în mod uzual, că ar fi "iraționale". Dar dacă ne referim la "raționalitatea" cunoașterii…

K: Și aici, sub masca "raționalității" ironia socratică poate înflori din plin. Pentru că, încă de la sofiști citire "omul este măsura tuturor lucrurilor". Și, în acest mod, substituirea Divinității cu Omul s-a săvârșit. Căci, evident, dintre toate viețuitoarele, "Omul" e singurul "rațional".

Voi trece de la 'Banchetul' la 'Protagoras'.

La sfârșitul dialogului, Socrate și sofistul sunt lăsați, cum spune francezul "vis-à-vis au rien". Stau unul în fața celuilalt asemeni celor doi chelboși care, după o lungă ceartă, în fine au găsit un pieptene. Sau, mai bine spus, întregul dialog amintește de cunoscuta controversă dintre un catolic și un protestant care au sfârșit prin a se convinge unul pe altul, până ce catolicul a devenit protestant și invers. Dar cele două anecdote sunt doar niște analogii slabe care pot induce în eroare. Pentru că, aici, Socrate devine din nou duplicitar. Pe de o parte vorbește în mod "sofistic" cu sofistul. Iar, pe de alta, ca nouă ipostază, el privește detașat-ironic la propriul dialog cu interlocutorul și la modul în care l-a păcălit pe acesta. Prin urmare Socrate îi sustrage, prin vicleșug, lui Protagoras virtuțile argumentative și când trebuie să-l conducă pe acesta înapoi la ele, el le volatilizează. Și chiar utilizarea "sofismului" e în stare să facă toate aceste. Și astfel avem, în același timp, ironia susținută de dialectica sofistă și dialectica sofistă bazată pe ironie.

G.M.: De data asta stilistica paradoxal-ironică, pe care ai utilizat-o, m-a fascinat. Dar n-ai spus încă esențialul: legătura dintre "cunoaștere" și "ironie".

K: O voi spune acum.

Socrate argumentează, făcând o concesie sofistului. Dar numai pentru a asigura o bază demonstrației. Astfel el este de acord că "binele" fiind plăcut, "cunoașterea" pe care o revendică în acest fel devine o artă a măsurii, o fină rezonabilitate în domeniul "plăcerii". Dar o astfel de "cunoaștere" se anulează mereu pe sine, întrucât se presupune mereu pe sine ca premisă. Precum o definiție circulară. Apare iar un "Nimic". Adică Socrate afirmă o "cunoaștere" care se autoanulează. Din cauză că infinita calculare a circumstanțelor plăcerii împiedică și sugrumă însăși plăcerea. Vedem așadar că binele e plăcutul, plăcutul depinde de savurarea plăcerii, care savurare depinde de cunoaștere. Cunoașterea de o infinită măsurare și alegere care anulează plăcerea. Și, prin urmare, și binele. Cu alte cuvinte, negativul rezidă în nefericita nemulțumire întotdeauna necesară și inerentă oricărui empirism nelimitat (care provoacă senzația "plăcerii" în mod hedonist). Iar ironia rezidă în acel 'să-ți fie de bine!' pe care Socrate i-l urează, la sfârșit, lui Protagoras. Ironia la puterea întâi constă în acest caz în construirea unei teorii a cunoașterii care se autoanihilează. La puterea a doua, ironia constă în faptul că Socrate se poartă ca și când ar fi ajuns din întâmplare să apere afirmația lui Protagoras, în ciuda faptului că o distruge pe aceasta chiar prin apărarea ei.

G.M.: Cred că punând în evidență modul în care ironia își arată colții din umbra unor concepte extrem de reprezentative pentru noi: "iubirea" (asociată cu "iraționalitatea") și "judecata corectă" (asociată "raționalității"), ai putea încerca acum unele generalizări. Fără însă a epuiza problema. Pentru că, din nefericire, azi, cititorul nu prea mai are răbdare. Vrea să înțeleagă rapid. Sau să rămână măcar cu impresia că a înțeles. Dar, de fapt, înțelege greu și uită repede. Asta-i situația.

K: Ironia, așa cum pe scurt am descris-o ca negativitate, deși este un fenomen al antichității elene prin Socrate, ea își întinde tentaculele spre zorii modernității irupând în aceasta.

M.G.: Ca să ajungă la maxima înflorire în ceea ce astăzi se numește "postmoderinsm" și care, după umila mea părere (dar și a altora), nu este altceva decât un modernism întârziat care își dă ultima suflare, în mod ironic, în postmodernism.

K: Eu nu am de unde să știu. Pentru că, evident, nu știu ce-i postmodernismul care, pe vremea mea, încă nu apăruse.

Dar să revin. Faimoasa maieutică a lui Socrate dorește să instituie interioritatea individului, suspendând-o însă deasupra unui "Nimic" ce înghite totul: stat, societate, religie, filosofie, chiar, uneori, artă ca, în final să se auto-devore.

G. M.: Pare un nihilism total.

K: Și chiar este. Ironistul mijlocește în ceilalți trecerea de la realitate la idealitate. Iar infinitatea ideală, atât ca pozitivitate cât și ca negativitate infinite, este neantul care face să dispară întreaga multitudine a vieții.

G.M.: Cum?

K: Ironistul se ridică ironic deasupra oricărei relații intersubiective, cultivată întotdeauna momentan și depășită prin autorepliere hedonică în virtutea unei libertăți nelimitate.

G.M.: Întocmai ca Nietzsche care hedonic-dionisiac ajunge, în final la "voința de putere" a unei astfel de "libertăți nelimitate" ?

K: Așa o fi. Dar, iarăși, nu am de unde ști ce a vrut să spună Nietzsche. Dintr-un motiv evident: nu ne-am intersectat când trăiam ambii, dar decalat, pe acolo, pe la voi.

Însă ironistul deși le smulge discipolilor vălul opiniilor primite necritic, deși le prilejuiește bucuria descoperirii unui alt tip de așa zisă varietate, este, în final, incapabil să-i sporească interior. Lipsind cunoașterea de sine de orice conținut concret. Efectul de bumerang survine când infinita negativitate a ironistului sfârșește în dizolvarea propriei persoane.

G.M.: Adică?

K: Delicatul joc al mușchilor ironiei presupune un dinamism neîncetat, eliberează sinele din chingile imediatității, formează o comunitate de inițiați care comunică telegrafic, eliptic, paradoxal și rafinat; schimbă cu nonșalanță măștile posibilităților existențiale, se pierde voluptos într-o infinitate interioară care se dovedește însă, în final inexistentă deoarece întoarcerea analitică asupra ei nu se face în "interior" ci din "afară". Prin "exterioritatea" perversității hedonice a ludicului.

G.M: Ce este rău în asta. Nu tocmai ludicul, plăcerea sa, ne face liberi și creativi? Cu toate că rezultatul creativității apare (poate fi "văzut"), numai în "exterioritate"? Dar, practic, nu interesează în ce mod o "interioritate" chiar și "inexistentă" produce. Rezultatul contează!

K: Aici este exact punctul critic. Pentru că latura umbroasă a ironiei se manifestă printr-o negativitate pură și totală, vampirism, dezagregare.

G.M (luându-I lui K vorba din gură).: entropic-ontologică - sa-ar putea spune azi …

K (continuând fără să țină seama de întrerupere): pe fondul unei închipuite libertăți totale. Apare astfel o nivelare a multiplicității, o uitare de sine într-o idealitate ce disprețuiește tocmai unicitatea imprevizibilă a celuilalt, autonomia pe care fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin conștient, o căutăm. Și totul se sfârșește printr-o închistare, de fapt o continuă lipsă de relație cu lumea din care ironistul se retrage cu o sceptică rezervă. Și toate astea mustesc și răzbat, pentru cine are ochi de văzut, de sub masca așa zisei creativități jucăușe care se manifestă în exterior printr-o infinită ciclare. Dar, să nu uităm, are o sursă adâncă: "Nimicul".

G.M.: pare o ciclare "elipsoidală" aș spune, din "afară" în "înăuntru" și apoi iar în "afară"; continuând tot așa ad infinitum; între două focare ex-centrice: unul exterior, prin apariții imprevizibile, jucăușe, "browniene" (ca să folosesc un termen care pe vremea dumitale nu exista dar acum e în vogă) în jurul acestui "centru" dar care nu semnifică decât o artificialitate străină ("jocuri de limbaj" ar spune Witgenstein, care nu au nici o semnificație, nici un înțeles în afara celui al "contextului" fiecărei apariții absolut unice) ; celălalt interior, "Nimicul", disoluția totală care conduce tocmai la acea stranie artificialitate în exterior de care am vorbit.

K: De data asta ai înțeles perfect ce am vrut să spun (cu excepția apelului la Wittgenstein pe care, atunici când eram pe acolo, pe la voi, nu l-am întâlnit). Și sunt curios să pun și eu o întrebare: Ce s-a întâmplat apoi, până în zilele dumitale, cu "elipsoidul" de care ai vorbit; care totuși a însemnat o ciclare "spațială", deși în gol ?

G.M.: Da. "Elipsoidul" era, într-adevăr, spațial. El a devenit azi însă un simplu cerc într-un spațiu bi-dimensional. Deoarece "centrul" interior al elipsei ("Nimicul") a devenit și el "exterior" în plina lumină a empiricului. Pentru că azi nimic nu mai este cert și/sau previzibil. Trăim într-o disoluție, o evanescență care se adâncește din ce în ce mai virulent. Și astfel cele două "centre" suprapunându-se, nu mai rămâne decât o circularitate plană al ludicului unei false creații. Și asta nu e nimic. Pentru că și "cercul" tinde să devină nu o linie - proiecție a unei mișcări circulare sau a balansului infinit, neamortizat al unui pendul, ci numai un punct fără dimensiuni. Sau cu "dimensiunea" NIMICULUI. Tindem astfel să ajungem să trăim într-un "ironism" la o putere exponențială.

K: Se pare că depășirea ironiei modern(iste) moșită de idealismul solipsist al lui Fichte și dusă la limită de trei eroi ai romantismului german: Friedrich Schlegel, Ludwig Tiech și Karl Solger, pe care am prevăzut-o, are deja loc.

G.M.: Așa e. Și astfel a apărut ceea ce azi se numește "post-modernism", așa cum am mai spus.

Totuși, mă întreb, ironia și, corelat, ironismul, în afară laturii sale întunecate, "vampirice" (cum o numești) nu are nici un fel de conotație pozitivă?

K: Ba, da. A fi ironic nu înseamnă să nu cunoști împrospătarea și întărirea care constau în a te dezbrăca atunci când aerul devine prea apăsător și a te arunca în marea ironiei, bineînțeles nu pentru a rămâne acolo, ci pentru a reveni mai sănătos, vesel și ușor în aerul care ți se părea irespirabil și care a devenit deodată o adevărată încântare.

M. G.: Cred că este firesc să ai ultimul cuvânt în discuția noastră.

K: Mărturisesc că o săgeată a durerii mi s-a implantat de mic în inimă. Atâta timp cât rămâne acolo am fost și sunt ironic.

Dar, în același timp, sunt conștient că ironia este o dezvoltare nefirească care, asemenea ficatului anormal al gâștelor de Strasbourg, sfârșește prin a-i îmbolnăvi pe cei implicați în ea.

M. G.: Și totuși, nu mă pot abține: poate că e timpul, până nu va fi prea târziu, să ne avântăm, după ce ne-am răcorit, ieșind din marea ironiei, spre profunzimile înaltului. Însă nu speculativ, printr-o intuiție a "abstractului" care se mai numește și a "intelectului", ci printr-una de altă natură.

Fizicianul-Matematician (care, până acum, deși sosise mai de mult, a ascultat în tăcere): Poate că e vorba de o intuiție "fizico-matematică". Care, deși pare, la rândul său, "abstractă", nu e așa. Pentru că ea nu "lucrează" cu vaguitatea ideilor din lumea platonică în care ele, deși se afirmă că au "formă", prectic, nu o au; pentru că e absurd să existe o "formă" fără nici un fel de "carne" care s-o susțină; și nici "mișcare". Ci cu structuri care se schimbă neîncetat, într-o dinamică continuă. Ori a avea "structură" înseamnă a avea o oarecare "formă" a avea un alt fel de "carne", a deveni "concrete", a fi "delimitate" dar și corelate unele cu altele. Precum "Logosul Divin" heraclitean care numai static nu e. Căci, o dată emis de Creator, se auto-dezvoltă la infinit. Într-un topos (mă feresc să spun "spațiu") de dincolo de fizica particulelor elementare. Într-un topos căruia, convențional, îi putem atribui și lui "infinitatea". Pentru că limbajul curent nu are termeni adecvați pentru a-l caracteriza. Dar despre care deja putem obține informații, într-adevăr indirecte, chiar prin măsurători "fizice" care, deocamdată, se pot desfășura doar (și încă) în lumea particulelor elementare. Și care indică comportări cu totul neuzuale ale acestora. Rezultate ale acelei, mai profunde, "materii" noi, cu forme absolut "stranii" .

Și aceasta, și pentru că:

'Cu cinci ani în urmă, am avut o experiență extraordinară…Stăteam pe malul oceanului într-o după-amiază de vară târzie privind valurile ce se rostogoleau și ascultându-mi propria respirație când, deodată, am devenit conștient >I suddenly became aware< de întregul mediu înconjurător angajat într-un gigantic dans cosmic… Am "văzut" cascade de energii venind din alt spațiu în care particulele erau create și distruse într-o pulsație ritmică; am "văzut" atomii elementelor propriului meu corp participând la acest dans cosmic al energiei, i-am simțit ritmul și am "auzit" sunetul său și, în acel moment, am știut că acesta era Dansul lui Shiva…Această experiență a fost urmată, în timp, de altele similare care m-au ajutat, treptat, să realizez …că lumea fizicii actuale este în [deplină] armonie cu străvechea înțelepciune Orientală' (Fitjorf Capra, un fizician specializat în fizica energiilor înalte)

În acord cu cele redate anterior, putem să încercăm continuarea experienței lui Capra după cum urmează.

'Dacă (EU) sunt o concentrare de "energie", în interiorul unui "ocean energetic", un fel de insulă dar care nu "plutește" la suprafață, ci se află în interiorul oceanului, nefiind aparent fixată de nimic, ci într-o continuă mișcare în raport cu alte "concentrări" similare, atunci "văd", jur-împrejur, cum apar și dispar instantaneu "flash"-uri "energetice". Devenind conștient de "integrarea" mea în "ocean" voi "vedea" cum astfel de "flash"-uri apar nu numai jur-împrejurul meu, dar chiar în mine însumi, schimbându-mă neîncetat deși, aparent, rămân același. Și mai "văd" cum în jurul meu alte entități asemănătoare mie se ivesc, se schimbă și apoi dispar și "știu" că, solidar cu ele, mă nasc și dispar, mă nasc și dispar…în mii, miliarde de "flash"-uri "energetice" care constituie chiar "apa" ce mă înconjoară - acest TOT întrețesut, (EU) fiind doar o "picătură" din el.'

Iar:

' în modul nostru uzual de gândire, aceasta presupune o noțiune a spațiu-timpului în care o coarda vibrează precum și progresia timpului care ne permite să urmărim schimbările formei (corzii) de la un moment la altul. Dar in starea deschisă, înainte ca aceste corzi care fac fabrica cosmică să se apuce de lucru … nu există realizare de spațiu și timp. Chiar și limbajul nostru este prea slab și învechit pentru a putea exprima aceste idei pentru că, de fapt, nu există nici un fel de noțiune pentru "înainte". ….Imaginarea unei astfel de … primă stare a existenței, în care nu exista noțiunile de spațiu și timp așa cum le cunoaștem, duce pentru majoritatea oamenilor puterea lor de înțelegere la limita sa (cert, acest lucru se întâmplă cu mine - e vorba de Brian Green, n.m. F-M.)… Cu toate acestea, este de înțeles că va fi necesar să găsim un termen pentru aceasta idee și s-o înțelegem înainte de a putea aprecia cum se cuvine teoria corzilor. Rațiunea este că formularea prezentă a teoriei corzilor presupune existenta spațiului și timpului în interiorul acestor corzi care se mișcă și vibrează…. noi nu ar trebui să constrângem teoria forțând-o sa opereze în interiorul sau cu un cadru al unui spațiu-timp preexistent. Mai curând….ar trebui să permitem teoriei corzilor să creez propria arenă a spațiu-timpului plecând dintr-o configurație fără spațiu-timp…. Găsirea aparatului matematic adecvat pentru formularea teoriei corzilor fără a se recurge la noțiunile pre-existente de spațiu-timp este una dintre cele mai importante provocări care stau în fața teoreticienilor' (Brian Green, unul dintre co-fondatorii teoriei "Stringurilor").

Și, în fine:

'Avatamsaka Sutra', (cunoscută si sub numele de "Flower Garland Sutra") conține 'The Jeweled Net of Indra', un model fascinant în care universul este reprezentat ca o rețea complexă, o plasă, ale cărei noduri sunt perle ce se reflectă nu numai pe sine sau unele în altele, dar oglindesc în ele întregul Cosmos ad infinitum. O analogie cu unele teorii științifice contemporane din fizica cuantică și subcuantică, comportamentul neuronilor sau modul de funcționare a internetului este imposibil de scăpat.

K: Și poate dacă azi aș fi printre voi, aș formula o altă teorie abstractă (un pleonasm - orice teorie filosofică este "abstractă") a "ironiei". Dar mă consolez în mod ironic: orice abstracțiune (repet "filosofică") auto-conține germenii propriei distrugeri. Spre deosebire, poate, de ce se întâmplă prin fizică (și matematică).

G.M.: Dar totuși "poate" că acum a venit timpul adevăraților poeți-matematicieni-fizicieni-filosofi etc. (reintegrați în una și aceiași persoană, lăsând la o parte diversele măști ale unor personalități multiple) care să înceapă să "vorbească" despre acest "topos-interludiu" (dintre noi, cei de aici și Divinitate). Lăsând (încă?!) Divinitatea în pura ei nedeterminare a acelui "UNU" platonician. Dar, tot încă "poate", nu ne întoarcem oare la mituri, inclusiv ale Extremului Orient, "văzute" astăzi de fizica-matematică într-o nouă lumină? Și asta pentru că însuși Aristotel spunea: "mitul este o invenție care are putere de adevăr și care deci reprezintă adevărul".

K: Adăugând că însuși Socrate nu mai este ironic și nici umbra lui Platon, recurgând el însuși la mituri când jocul cu "abstracțiunile" (filosofice) îl depășește în momentul în care se pregătește pentru a muri (puțin).

Bibliografie.

Jean Baudrillard, 'Simulacra and Simulation', The University of Michingan Press, 2004.
Fitjorf Capra, 'Tao of Phisics', ed. Fontana Collins, 1975
Brian Green, 'The Elegant Universe, Superstrings, Hidden Dimensions, and The Quest for The Ultimate Theory', ed. Vintage Random House, 1999.
Adrian Ioniță, 'La rădăcina Gorunului', Noema, vol. VI, 2007.
Soren Kierkegaard, 'Opere (Din hârtiile unuia încă viu și Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate), ed. Humanitas, 2006.
Soren Kierkegaard, ' Lettres and Documents', Princenton University Press, 1978.
Saul Kripke, 'Numire și necesitate', ed. All, 2001.
Ludwig Wittgenstein, 'Tractatus logico-philosophicus', ed. Humanitas, 1991.