Lanțul

Estompat de zaua puternică care îl ține legat în bezna trecută, se așează pe banca din parc, urmărindu-și copiii. Nimic din această lume, nu l-ar mulțumi mai tare ca dreptatea. Da, el o vede umplund orașele și dându-le altă înfățișare, ieșind din macabrul de până acum. Nemulțumit dă din mâini și ascultă din amintiri, fanfara ce odinioară cânta în chioșcul de vizavi. Ce viață fericită, ce văpaie a timpurilor, oare toate acestea au fost aievea, de ce s-au sfărâmat valurile de malul abrupt și n-au putut să iasă întru fericirea noastră? Se întreba transferat în lumea sa.
Aproape muribund, dar cu sufletul plin de toate cele bune, se bucura în tăcere că încă mai există pe pământ. Că este omul de care societatea s-ar debarasa imediat, asta este altceva, dar ce mai contează toate plânsetele acestea când suntem într-o continuă alergare după trenul ce credem că ne aduce fericirea.
Negăsit de repede se apucă de ceea ce se numește autoflagelare și caută să-și panseze amintirile cu ceea ce se numește amintiri din formula de bază, adică benefic, dar mulțumit doar pentru faptul că încă mai trage aer. Repetă de mai multe ori, pentru el bineînțeles, că acesta nu este decât un vis urât din care v-a ieși învingător înainte de a-și pierde contactul cu viața, pentru că oricum umblă ca un muribund fără casă, căutându-și eul. Este frământat la maxim de această relație între el și viața de zi cu zi. Dar ce să-i faci? Este prins în realitatea aceea și nu poate fugi sub nicio formă.
Obsedat de faptul că este un patriot și trebuie să facă ceva pentru aceasta, se apucă să strige în gura mare ce-l doare, lucru deosebit de periculos, dovedit chiar și pe pielea lui de altfel. A, nu este lăsat să strige ca un nebun, precum în alte locuri mai evoluate, este imediat luat pe sus, nu înainte de a fi privit cu multă dezinvoltură de colegii de suferință, de cei cu care de fapt trăiește alături, zi de zi.
Cu capul plecat, pentru a scăpa basma curată, se retrage înapoi în cochilia sa și acceptă tranchilizat, toate cele întâmplate. Puțină odihnă, asociată cu uitarea, care dă roade aproape în toate condițiile, îi dă din nou avânt, aruncându-l în lupta cu iadul. De data aceasta crede că scorul v-a fi unul favorabil pentru el și pleacă încrezător, cu forțe noi, dar dezamăgirea este mai mare, primind o pedeapsă mult mai crudă, înfricoșându-l definitiv.
S-ar retrage în vechea lui cochilie, dar o consideră cam fragilă pentru tot valul pe care l-a făcut și se apucă să-și construiască propriul buncăr, pentru a demonstra tuturor tăcerea lui, prin acest mod.
Îndoctrinat la culme și aproape mort după vechile sale obiceiuri, acum nu mai ridică capul de la pământ deși ar trebui să o facă. Oasele lui sunt ruginite de acum și nu-și dă seama ce rost au toate acestea, unde ar trebui să fie pentru a se simții acasă, în camera lui confortabilă cu toate cele necesare, doar atât.

Dragoș NONCIU