agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-18 | |
Aidoma Celestei, tânăra ambițioasă și frumoasă ce, în romanul "Meduza albastră" al Amandei Quick, se decide să intre în exclusivista și rigida elită londoneză, Silvia Miler dorește, la rându-i, să afle, prin volumul "Lacrima meduzei" (Editura Casa scriitorilor, Bacău, 2005), o breșă în platoșa elitei scriitoricești, pe care o penetrează însă cu poeme ce rareori ating temperatura voită.
Fără a mai fi nevoie să se mărite cu cine știe ce specialist în hipnoză, poeta pare a-și nărui singură planurile, chiar dacă la început le-a croit ca un arhitect cu viziunea întregului, structurându-și volumul în cinci cicluri distincte (Gânduri… vorbe…; Aduceri aminte; Anul nebunului; Metamorfoze; Azil sentimental) și ilustrându-l cu desene și imagini, adesea mai expresive decât versurile cu care intră în relație. „La vânătoarea de gânduri… / Se ucide întâi lumina!”, ne avertizează înainte de a plonja în marea de gânduri și vorbe a primului ciclu, vorbe „Colorate… monotone…/ Triste… bune sau aiurea…”, desprinse parcă dintr-un spectacol de revistă. O joacă, în fond, în care „Roata vieții / Nu stă-n loc!”, ci, normal, se-nvârtește până „când te amețește”, căci „miza e mare”, gândurile vin și vorbele zboară „Înăuntru și-n afară, / Ca să moară!” Și mor cu fiecare pagină, rând pe rând, conform adevărului reîncarnat în stihuri: „Nimic nu-i veșnic: / Nici zorii bolnavi, / Nici frunzele moarte, / Nici pomii cei goi!”, de unde și sentința rapidă: „Potrivnice gânduri / La naiba cu voi!” Visându-se o „bucată / de granit pe masa / Marelui Brîncuși" (sic!), poeta se înarmează cu „aripi de vise”, metamorfozându-se când într-o „bucată de cer / Sfâșiată de aripa / Visului topit / Într-un cântec”, când într-o „ciudată împletire / De azur și de soare / Și de crini imaculați, / Zvârlită în deșert”, când cu trupul transformat în „șarpe cu solzii aurii / Ce se încolăceau pe / O floare albastră, / Atât de albastră încât… / Prindeam aripi de Icar iar / Nevăzutul și neauzitul / Mă chemau ca pe / Un Ulise al văzduhului…” sau într-o „doină de jale / Ce curgea duios / Printre pietrele / Unui drum de țară”. Intrată apoi în "Anul nebunului", ea ne aduce aminte de Bacovia, al cărui univers e filtrat cu stângăcie, deși în "Toamnă", "De iarnă…" și "Bacoviană" sugestiile metaforice au oarece efect, căpătând nuanțe enigmatice: „Toamna mea / E însăși nebunul /Zdrențuit ca o / Sperietoare de vise.” Și aici însă, impresia de improvizație devine la fel de stânjenitoare, chiar dacă ciclul, în ansamblul lui, e de departe cel mai aproape de posibilitățile de exprimare ale unei autoare altfel sensibile, dar care dibuie încă întortocheatele căi ale creației. Sătulă, la un moment dat, de vorbărie, semnatara volumului preferă să moară „ucis(ă) de poezie”, schimbând registrele și, întrebându-se „De ce nu crezi ce-i de crezut / Și crezi ce nu se crede?”, atacând inflexiunile baladești ori pe cele doinite, care, din păcate, nu o avantajează mai mult, astfel că mai nimerită ar fi poate ruga către prieteni și dușmani: „Să-mi rostuiți / Tăcerile într-o carte”. Cum nici „Examenul la / Contabilitatea fericirii / Nu a fost serios pregătit”, trăgând linie, poeta are nevoie de alte "metamorfoze" pentru a-și atinge țelul, sugerate cu eleganță de criticul Grigore Codrescu în prefață (Dincolo de capcanele Poeziei) și anticipate, ironic, chiar de ea, în "Bagatelă": „Astă seară ai fost poet, / Ai dansat și menuet, / Ai băut și-ai suferit, / Te-ai prostit, te-ai răzvrătit / Și în fine-ai adormit / Suflet mare-n trup pocit. / Nimeni nu te-a auzit / Când pe limba-ți ai pierit…” Revenind la Celeste, dacă nu vrea să rămână cantonată în "Azil(ul) sentimental" pe care și l-a imaginat și să fie asasinată de propriile vorbe, Silvia Miler are obligația să se ia în serios, întrucât tentaculele poeziei sunt la fel de otrăvitoare ca și cele ale meduzei, ale cărei lacrimi deocamdată nu conving, cu mici excepții, nici măcar cât lacrimile meduzei din poemul dramatic "Meduza", dăruit literaturii române de Șt.O. Iosif. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate