“Dar rămâi mereu la cuvinte, sau mai bine-zis, la teribila neputință!” (din corespondența lui Georg Trakl)

Invariabila poeziei lui Georg Trakl, angajată în sprijinul cuvântului, incapabil, din nefericire, a-și elibera mânuitorul din sfera neputinței, este culoarea. Puțini poeți au reușit să dea culorii o putere de sugestie la fel de profundă și violentă. Tema de la care nu se abate, descompunerea morală, împreună cu o asumare a decăderii, condiționează limbajul poetului. Monotonia acestuia și revenirea asupra acelorași termeni sunt consecințe ale insistenței obsesive în descrierea puterilor demonice, pe care substanța timpului său le absoarbe continuu. Pasiunea pentru anumite culori, alături de pasiunea pentru formă și contur, investește imaginea cu o deosebită expresivitate. Aceeași culoare primește nuanțe deci funcții noi, intensificând efectele stilistice, accentuând caracterul vizual al poeziei lui Trakl. Aici, monotonia limbajului nu vrea să însemne câtuși de puțin o uniformitate plictisitoare, ci o egală sugestivitate. Respirația glacială a morții se face auzită constant în atmosfera apăsătoare a unei lumi zugrăvite în negru, în care poetul, aflat într-o stare de echilibru instabil, cunoaște înfrângerea. Pentru el, viața, ale cărei drumuri conduc spre “negrul putregai”, nu înseamnă decât o insuportabilă captivitate în lesa unor temeri persistente și idei obsesive.

În perceperea lumii înconjurătoare, culoarea joacă un rol vital. În poezie, chiar dacă subsidiară valoarea sa, susține și accentuează motivul. Culoarea poate fi asociată tuturor elementelor concrete sau abstracte. Ea reflectă dimensiuni spațio-temporale, exprimă stări sufletești. Cromatica lui Trakl cuprinde un ansamblu restrâns de culori, însă permanent, nelipsite fiind aberațiile, adică irizațiile contururilor lăsând loc interpretărilor. Au precădere culorile întunecate, care suscită o tristețe funebră și evocă ideea morții. Deseori albul apare ca fond contrastant, intensificând puterea de sugestie a negrului:

[...]. Cu aripa neagră
Noaptea atinge tâmpla băiatului,
Zăpadă ce cade lin din nor de purpură.” (Naștere)

Trakl simte cu intensitatea-i specifică ruptura dintre cele două principii, diurn și nocturn, solar și selenar. În mitologie, Luna era reprezentată ca o tânără deosebit de frumoasă, cu diademă pe creștet. În poezia lui Trakl, sora apare uneori ca întruchipare a Lunii, reunind în strălucirea-i alb-argintie toate elementele care ziua sunt condamnate a fi separate, alcătuind din ele un tot unitar, misterios. Apare mereu noaptea, când contururile lucrurilor se estompează astfel încât ele par să se contopească, să alcătuiască un întreg. Este supusă, dispusă a renunța la propria-i personalitate în favoarea unității. Dar, asemenea lunii noi, este uneori înșelătoare:

“Luna de toamnă
Adastă tăcută pe buzele tale,
În beție de cântec sumbru al sucului de mac;” (Transfigurare)

Sau, aidoma lunii în creștere, are un aer virginal, eteric, inducând o stare de așteptare, ca o promisiune ce urmează a se îndeplini, ca o pregătire întru dezlegarea misterului propriei feminități.

Auriul nu este unicul simbol solar întâlnit în poezia lui Georg Trakl. Nu rareori apar și cercul, crucea, floarea-soarelui: “și-n ramă de floarea-soarelui, un roșu-n ceară, surâsul Afrei” (Afra, a 2-a variantă)

Se spune că, în vremurile de demult, Soarele s-ar fi îndrăgostit de sora sa, Luna. Neputând îngădui asemenea iubire, Dumnezeu i-ar fi pedepsit să rămână veșnic despărțiți și plini de dor, să se zărească fără a se putea atinge. Întâlnim această pedeapsă și sub forma blestemului aruncat de mamă asupra propriilor copii. Adesea, figura îngrozită a mamei vine întru întunecarea poeziei lui Trakl, “mama cu groază pe față, și chin”:

“[...]. Îmbătată de vremea-albăstrie,
Fruntea atinge frunzișu-n agonie
Și cugetă la chipul grav al mamei;
O, cum piere în negură totul;” (Anif)

“Seara, tata deveni moșneag; în odăi întunecate încremenea chipul mamei și-asupra băiatului apăsa blestemul stirpei degenerate. [...] Din oglinda albastră pășea făptura subțire a surorii, iar el se prăbușea ca mort în întuneric.” (Vis și înnoptare)

“Minciuna și desfrâul îi mistuiau capul în odăi crepusculare. Foșnetul albastru al unei rochii îl făcea de stană și-n prag sta făptura înnoptată a mamei.”
(Vis și înnoptare)

Se spune că stelele sunt lacrimile Lunii: “Și azi urmându-l în dureri, când stele/ Ea-i nălucește-n sânge câteodată”(Afra). Erotismul traklian este tragic. Dragostea dintre frate și soră își caută izbăvire în îndurarea acelei sete de unire a contrariilor, susținută de accepția metafizică a androginiei divine. Majoritatea divinităților fertilității cosmice sunt androgine. Divinitățile vegetației sunt bisexuate, iar unii zei alcătuiesc cupluri primordiale de frate și soră. Trakl tânjește după perfecțiune, după identificarea cu perechea divină, dar în glasul său se simte „un continuu cutremur de lacrimă.” (Petre Stoica)

„Păstorii-ngropară soarele-n pădurea despuiată.
Cu năvodul împletit din păr
Un pescar scoase luna din iazu-nfrigurat.

În albastru cristal
Stă palidul om rezemat cu obrazul de stelele sale; [...]

Și iară fruntea-nnoptează pe piatra atinsă de lună;
Sora, adolescent radios,
Se-arată în toamnă și neagră destrămare.” (Calm și tăcere)

În poezia lui Trakl, albul nu este o simplă nuanță cromatică ci una investită cu sugestie atemporală. Sonia, aidoma Soarelui, este fără de vârstă:

„Soare de vechi zile dă lumină
Soniei pe albele-i sprâncene” (Sonia).

Sentimentul de neputință, alăturat celui de vinovăție, îndoliază creația trakliană: “Noaptea se lăsa și inima i se spărgea ca un cristal, iar bezna îi izbea fruntea. Sub goi stejari el sugruma cu mâini de gheață o pisică sălbatică. Tânguitor apăru în dreapta lui făptura albă a unui înger și-n întuneric crescu umbra infirmului. [...] O, blestemată stirpe. Când împlinit e destinul fiecăruia în odăi pângărite, Moartea intră în casă cu pași putreziți.” (Vis și înnoptare)

“Rujele, albul copil cu ardoare
De pe garduri le vrea.
De când am murit, știi cumva?
Va răsări disc negru de soare.” (De-a lungul)

Roșul simbolizează teribilele și interzisele pasiuni omenești:

“Zori crapă. Merg bătrâne la cișmea.
Un roșu râde prin castani mai clar.” (Blestemații)

Culoare a sângelui, a patimii, roșul vine în atingere nu doar cu albul castității ci și cu albastrul spiritului. Nu rareori substituie verdele, culoarea vieții și a fertilității. Copacii lui Trakl au frunzele roșii:

“Sub roșii pomi plini de ghitare
Păr galben de fecioare saltă
Prin floarea-soarelui înaltă.
Car de-aur, sus, prin nori apare.” (Sub roșii pomi plini de ghitare)

“Din vechi pomi frunze roșii cad” (Muzică în Mirabell, a 2-a variantă).

Poet al toamnei și al iernii, hoinar prin negrele păduri, resimte primăvara asemenea unui convalescent, unui deznădăjduit care, oscilând între o însănătoșire temporară și moarte, o alege pe cea din urmă.

“Puritate! Puritate! Unde sunt înfiorătoarele cărări ale morții [...]? (Primăvara sufletului)
“Sufletul stinge glasul primăverii albastre.” (În întuneric, a 2-a variantă)

Noaptea tăinuiește dorința, patima arzătoare, pentru ca apoi ziua să se răzbune, ivindu-se cu “neagra rouă” a zorilor: “țâșnește-o spaimă-osoasă când roua neagră goale sălcii stoarce”. Negrul redă sufocarea în substanța unui timp bolnav. Alternanța alb-negru, lumină-întuneric, subliniază contrastul dintre tărie și slăbiciune, trăire și asceză, veghe și somn, bine și rău. Stările sufletești ale poetului își găsesc expresia în culori. Albul este făgăduința și speranța, în timp ce negrul este simbol al nenorocirii, al morții. Culorile contrarii simbolizează dualismul intrinsec al ființei umane, conflictul forțelor care se manifestă la toate nivelele existenței, de la universul cosmic la lumea interioară: negrul reprezintă forțele nocturne, negative iar albul – forțele diurne, pozitive. Albul este culoarea Tatălui. Albul și negrul caracterizează elemente de ordin spiritual. Alăturat albului, la limita dintre cele două extreme, negrul devine cenușiu, sugerând aglomerarea de stări grele, insuportabile, de tristeți și singurătate. Cenușiul este culoarea pe care o percepe copilul imediat după naștere, este culoarea primordială și totodată apocaliptică. În ziua de pe urmă, mantia supremului judecător va fi cenușie.

Poezia lui Trakl este scrisă într-un limbaj al crizei. Deseori versurile sale sunt discursive, alăturând observații, niciodată lipsite de culoare, ce reflectă inima împovărată a poetului.

„Seara, tânguirea cucului
Tace în pădure.
Mai adânc se-nclină grâul,
Roșul mac.

Neagra vijelie
Peste deal amenință.
Vechiul cânt de greier
Moare-n câmp.

Nu mai freamătă frunzișul
Castanului.
Pe scara în spirală
Rochia-ți foșnește.

Arde lumânarea lin
În odaia-ntunecată;
O mână argintie
O stinge;

Noapte fără vânt și stele.” (Vara)

Rainer Maria Rilke a surprins trăirea trakliană producându-se ca într-un sistem de oglinzi paralele. Versurile par să se contamineze reciproc cu aceleași expresii: inimă de metal, pădure neagră, suflet albastru, roșu chin, pește roșu, jivină albastră. Walther Killy evidenția stuctura muzicală a poeziei lui Trakl. Variante de poezii oferă “spectacolul scrierii și rescrierii”, tinzând spre “un adevăr fatalmente inexprimabil și de nepătruns”, asemănătoare variantelor ce aparțin aceluiași tip de partitură. Versurile, pe lângă culoare și oglindire, sunt caracterizate și de o sonoritate a disperării: “țipa pasărea de noapte peste pasul lunaticului”, “sub zidurile satului geme un vânt de gheață”, “uliul țipă sus curat”, “se-aud și țipete de lilieci cioplind în parc sicriul pentru oase”.

“Conștiința decăderii, a declinului inexorabil, șerpuiește ca un fluviu negru prin versurile lui Trakl, provocând sentimente de angoasă, melancolie și amară deșertăciune” (Petre Stoica). Sunt porniri și simțiri devastatoare, a căror violență nu pote fi curmată decât prin moarte. În 1913, într-o scrisoare adresată lui Ludwig von Ficker, Georg Trakl mărturisește: „Este o nefericire de neînchipuit, când lumea ți se sfarmă. Spuneți-mi că trebuie să am puterea de-a mai trăi și de a face Adevărul. O, Doamne, ce condamnare a căzut peste mine. Spuneți-mi că nu sunt nebun. O întunecare de piatră s-a lăsat peste mine.” Prea puțin a mai avut puterea să trăiască. La 27 de ani, zbuciumatul poet se sinucide. 3 ani mai târziu, Grete, sora sa, îl urmează în lumea de dincolo de acceptare și înțelegere.