agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-09-12 | |
Riscăm să istovească puterea cuvintelor. Tomuri prăfuite cu vorbe de duh și cântece de iubire sub poala pădurii ne consolează cu gândul că am avut cândva, în înțelepciunea adâncă a strămoșilor noștri, respectul față de Creație. Un respect instinctiv, ancestral, religios, pe care astăzi, zadarnic, încercăm să îl re-învățăm. E ca și cum am încerca să punem pe partitură Muzica Sferelor, e ca și cum am vrea să impunem Iubirea prin Lege.
Am crescut, ne-am înmulțit și stăpânim pământul, așa cum am primit poruncă. Poate nu știm să stăpânim, poate am crescut prea puțin sau poate ne-am înmulțit prea mult. Nu am știut să înțelegem porunca sau n-am știut să o urmăm întocmai, pentru că astăzi, sub ochii noștri mirați, sub privirile ușor alertate dar încă nu îngrozite, Creația plânge. Am fost mult prea ocupați să împărțim pământul pentru a mai avea vreme să învățăm să îl stăpânim. „Se ceartă cucul cu corbul, cin’ să stăpânească codrul” zice versul popular. Cucul cu Corbul. Nu Gheorghe cu Ion. Nu popa cu primarul. Nu feșterul cu boierul. Ne îndreptăm pașii spre pădure precum spre o imensă catedrală în care rugile tuturor viețuitoarelor se amestecă și se înalță spre ceruri în imnuri de slavă. Dar, cuceriți de frumusețea pământească a zidurilor, ne călcăm în picioare pe treptele edificiului, încercând cu disperare să prindem un loc mai în față, pentru a putea scrijeli cu cuțitul, în tencuiala fragedă, numele noastre mici, cu convingerea că astfel, ne vom putea înfrupta mai curând din bunăvoința divină. Ne-am ciorovăit adesea și ne-am ucis uneori între noi pentru o bucățică din templul creației. Am cadastrat Zidirea, am împărțit-o între noi, convinși fiind că astfel, vom putea rândui în pace accesul la bunătățile lumii. Uitând că zidurile creației sunt vii, am crezut că ne vom înțelege mai bine luând fiecare câte o cărămidă, sau mai multe, fiecare după putere sau îndrăzneală. Am pecetluit legi care să protejeze fiecăruia porția funciară de creație. Am întărit legile tot mai mult spre a ne păzi mai bine unii de ceilalți. Am sacralizat dreptul nostru asupra cărămizilor templului, uitând că numai templul în sine poate fi sacru. Paznicii cărților sfinte, uită Cuvântul, suflecându-și poalele sutanelor pentru a alerga mai bine în cursa pentru împărțirea feliilor funciare. Slujitorii frunzei verzi devin robii lemnului și munți de rumeguș se acoperă sub coli albe de hârtie, mâzgălite inutil, birocratic. Ne înmulțim dar nu creștem. Feliile funciare devin tot mai mici și se împrăștie tot mai haotic, ca într-un uriaș puzzle, speranța de a reuni într-o zi toate piesele la un loc fiind tot mai fadă. „Cum poți cumpăra sau vinde cerul, căldura Pământului? Aceasta idee ne este străina. Dacă nu deținem prospețimea aerului sau luciul apei, cum le putem cumpăra? ” spunea un mare șef al pieilor roșii, cu un veac și jumătate în urmă, către urechea surdă a marelui șef al oamenilor albi. Sălbaticul nu avea cunoștințe de cadastru și drept funciar, dar cunoștea instinctiv legități ale naturii pe care savanții albi încep abia astăzi să le descrie în cifre. Ne trezește din somnul indolenței semnalul de alarmă al furtunilor pustiului. Începem să înțelegem că smulgând cărămizile din Templul Creației, riscăm să fim prinși sub dărâmături. Ușor speriați, încercăm să pecetluim noi legi pentru siguranța zidurilor, dar care să nu încalce principiile „sacre” ale funciarității. „Pământul nu aparține omului. Omul aparține Pământului. Noi știm aceasta.” spunea căpetenia pieilor roșii. Un sălbatec. Măsurăm pădurea în hectare, ignorând mărimile sale spirituale. Ne preocupă mai mult cine o va stăpâni în suprafață (și evident, în volum), uitând că ne este dată tuturor în egală măsură, ca o garanție a vieții. Pădurea este ca un aisberg cu vârful în jos. Bogăția palpabilă în lemn reprezintă puțin în comparație cu inestimabila ei valoare invizibilă. Ne-am înmulțit (prea mult ?) și de aceea, funciarul a venit firesc, pentru a pentru a ne rândui pe fiecare la masa minunilor facerii. Dar Creația nu poate exista decât prin dăinuirea continuă a părților văzute cât și a celor nevăzute. Va trebui să înțelegem și partea nevăzută a facerii și fiindcă pe aceasta nu o vom putea cadastra, vom înțelege că în final suntem cu toții egali în drepturi la masa Minunii. Am garantat și sanctificat proprietatea, asumându-ne riscul ereziei. Proprietatea nu există. Este o creație a minții umane, făcută pentru bunul mers al lumii pe o perioadă de timp. Pădurea se află aici înainte de venirea noastră și este, până la Adam, expresia cea mai complexă a Facerii. Dacă vom avea înțelepciunea de a-i recunoaște dimensiunea sacră și dacă respectul față de divinitate va mai sta la baza evoluției lumii, atunci putem crede că ceea ce s-a întâmplat în ultimele veacuri în codrii planetei reprezintă doar o clipă de rătăcire și în ultimul moment, ca niște copii binecrescuți, vom cere iertare Tatălui, și cu promisiunea de a nu mai greși, să pășim cu încredere pe o treaptă superioară a maturității noastre. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate