Octavian Goga care a surprins în versuri atât de frumoase chipul dascălului din Ardeal, în perioada enunțată în titlu, a arătat și în calitate de ziarist în presa românească a timpului, viața grea plină de privațiuni și umilințe a acelora care activau în școala românească: „Dascălul nostru sătesc condamnat printr-o leafă neînsemnată la privațiunile unui trai umilitor de modest, a săvârșit la măsuța lui de brad cel mai frumos apostolat al muncii. Trudind multe ceasuri pe zi, sub tavanul unei căsuțe cu optzeci de suflete, a ostenit acest dascăl învățându-i carte pe copiii oamenilor. După orele acestei meserii, care cu răsplata ei nu puteau îndestula foamea celor șapte guri de la casa lui, își așeza bietul om surtucul de cheutoarea unei grinzi și lua sapa ori grebla supunând și la această muncă mâna care înainte cu o jumătate de ceas potrivea slovele pe tablă. Ascultând cu resemnare îndrumările mai marilor bisericești, atins câte o dată în mândria tagmei lui de pornirile maștere ale cutărui preot care îl lua strașnic pe sus, silit să-și asigure bunăvoința părintelui protopop prin plocoane, care zdruncinau de-a binelea echilibrul lui de gospodar modest, supus privirii ascuțite a unui inspector ungur, cu aere de stăpân neîncrezător, acest dascăl a muncit înainte”*
Într-adevăr o problemă greu de rezolvat în școlile populare românești a fost salarizarea.
Cu toate intervențiile și insistențele Consistoriului Arhidiecezan, salarizarea fiind la dispoziția Comitetelor parohiale, la posibilitățile comunei susținătoare, a dat naștere la o varietate atât de mare încât este greu să găsești doi învățători care cu aceiași pregătire și vechime să aibă același salariu.
În jurul anului 1867** se mai menținea și plata în natură. De multe ori se folosea salarizarea mixtă: în natură și bani. Acest sistem de remunerație a acționat în mod negativ în viața școlii românești. Învățătorii se mutau acolo unde căpătau un salariu mai bun. Alții se ocupau și cu alte activități care să le completeze veniturile necesare întreținerii familiei. Pentru a ne edifica din ce era format salarul unui învățător foarte bun, citat mereu în procesele-verbale al Conferințelor învățătorilor pentru participarea sa activă, dăm lista veniturilor învățătorului Toma Joandrea, încadrat în 1872 la școala din Cartierul Iosefin al Sibiului:
1)de la biserică 300 florini
2)ca secretar al Comitetului școlar 15 florini
3)îngrijitor de cimitir 10 florini
4)relut (indemnizație n.n.) pentru lemne 14 florini
5)înmormântări 10 florini
6)botezuri 40 florini
7)cununii 0,60 florini
8)masluri 0,50 florini
9)la bobotează 3 florini
10 Liturghii 6 florini
11 iarba cimitirului 10 florini
12 diverse 4,50 florini***
În anul 1893 Legea XXVI stabilea salariile învățătorilor începători la suma de 600 de coroane precum și cinci „quinquinale”(gradații din cinci în cinci ani n.n.)
Legea XXVII din 1907 stabilea șase gradații. Conform acestei legi un învățător suplinitor putea primii maxim 800 de coroane fără alte adausuri.

*Octavian Goga, ”Însemnările unui trecător”, Arad 1911, p. 76–77
** Anul când se instaurează dualismul austro-ungar
*** Arhiva Parohiei Greco-orientale din cartierul Iosefin al Sibiului, act 101 din 1873