Cu toate îmbunătățirile aduse salariilor învățătorilor, prin legile amintite*, situația materială a slujitorilor școlii era destul de precară în comparație cu a preoților. Astfel în anul 1894 învățătorul Emil Mandocea din Alțâna (județul Sibiu) cerea să i se plătească diferite servicii, care nu aveau nimic comun cu meseria sa, precum:
a)efectuarea unor inventare în afara școlii
b)adusul și tăiatul lemnelor pentru școală
c)curățitul școlii și făcutul focului pe timp de iarnă
Toate acestea intrau în atribuțiile bisericii, ca susținătoare de școală.
Petiționarul mai arăta că este și clopotar, fiind nevoit să curețe și să tragă clopotele ori de câte ori este nevoie.**
Că salarizarea era o problemă care necesita multe discuții și târguieli o putem deduce din însemnarea făcută de inspectorul școlar (părintele protopop) cu ocazia unui examen: „În anul scolastic trecut, 1894-1895, cu ocazia examenului, ocupat fiind cu regularizarea salariului învățătorului, s-a trecut cu vederea a se nota la protocol rezultatul care a fost îndestulătoriu”***
Problemele legate de salarizarea învățătorilor au devenit deosebit de periculoase pentru existența școlilor românești, din Ardeal, după intrarea în vigoare a Legii Appony când ajutorul dat de stat era condiționat de amestecul acestuia, în școala respectivă, care mergea până la desființarea școlii confesionale și înlocuirea ei cu o școală de stat, unde predarea se făcea numai în limba maghiară. Am găsit, în documentele cercetate, un caz în care se cerea ajutor de la stat pentru completarea salariului. Învățătorul Emanuil Suciu din Măgărei (astăzi Pelișor jud. Sibiu) se adresează în 1910 ministerului cerând ajutor de 600 coroane, pe lângă cele 600 salar, invocând următoarele „merite”:
1)scrie și vorbește corect ungurește
2)de la 1900, fără întrerupere, este învățător
3)are cetățenie maghiară
4)are pregătirea cerută de lege
5)a depus jurământul în fața Inspectorului regesc
Arată, apoi, că biserica este săracă ne putându-i asigura salariul în întregime, că biserica nu i-a plătit tot ceea ce a cumpărat din salariu său pentru școală****
Același învățător, pentru motive asemănătoare, cere ajutor și în 1913 în valoare de 200 coroane. Nu știm dacă a primit, sau nu, ajutor. Cert este însă că în 1914, așa cum reiese din documentele pe care le-a întocmit numai în limba maghiară, a predat la obiectul Aritmetică la clasele III, IV, V, VI „Calcul mental în limba maghiară. Chiar și la religie (hitani) unele teme erau notate în aceiași limbă
Așa cum arăta O. Ghibu, „între anii 1907-1911, prin solicitarea ajutorului de la stat au fost închise sute de școli (în comitatul Hunedoarei 136)”*****
Pensionarea învățătorilor se făcea pe baza Legii XXXII din 1875 care obliga pe fiecare învățător, ca din salariul său, să plătească 5% pentru Fondul de pensii. Când i se urca salariul, prin trecere la altă gradație, trebuia să plătească 50% din primul salariu mărit. Apoi în fiecare an trebuia să plătească 2% . Tot 2% plătea din pensia pe care o primea.
Susținătorii de școală erau datori să verse la Fondul de pensii 24 de coroane anual pentru fiecare învățător. Această taxă era percepută și în cazul când postul era vacant. În cazul ieșirii unui învățător la pensie susținătorul de școală trebuia să plătească 20 de coroane.
Pin Legea XVIII din 1891 se făcea răspunzător pentru achitarea la Fondul de pensii a acestor sume „Scaunul școlar” care răspundea în fața organului de stat de încasarea sumelor cuvenite de la învățători. În caz că învățătorii nu plăteau la timp sumele datorate Fondului de pensii puteau fi amendați cu 10 până la 100 coroane. Toate aceste dispoziții erau făcute cunoscut prin Circulare și Instrucțiuni date de Consistoriul Arhidiecezan

*Vezi „O picătură de istorie 8”
**Arhiva parohiei Greco-orientale din cartierul Iosefin al Sibiului, act 101 din 1891
***Arhiva Școlii generale Cornățel (jud. Sibiu), Protocol de absențe și clasificațiuni, 1894- 1895
****Arhiva Parohiei Ortodoxe Măgărei (azi Pelișor jud. Sibiu) Act f.n.191
*****Onisifor Ghibu, Școala românească din Ungaria în 1911, Sibiu 1912, p.32