O specie de gîndaci, nu știu bine cît de latin e numele lor, așa că trec peste amănunt - numiți-i oricum- îmi amintește despre anumite lucruri care tulbură liniștea între două popoare exterm de înrudite de la Dumnezeu.

Gîndacii despre care vreau să povestesc, trăiesc hrănindu-se cu bălegarul produs din abundență de vacile de pe un anumit teritoriu.
Cînd se luminează de ziuă și primul bălegar apare pe pășunea încă în rouă, hoarde întregi se reped să îngurgiteze și să curețe cu precizie tot ce miroase.
Iată cum uneori sunt zile în care bălegarul este produs din abundență și toată gîndăcimea se hrănește cu îmbelșugare, dar iată cum sunt și altfel de zile, din acelea în care vezi doi gîndaci trăgînd de aceeași bucată.
Din cauza aceasta ori din cauze necunoscute mie, se ajunge la uciderea celui mai slab, cel care, în cele din urmă dovedește a nu fi pregătit să păstreze din bucata puțitoare.
De nenumărate ori însă, vezi gîndăcimea cărînd spre ascunzoarea ei bucăți mari, atît de mari încît te întrebi ce fel de moștenire au în ouăle lor și dacă nu cumva sunt ei victimele consoartelor care produc peste măsură consumatori fără putere de decizie.

În tot acest timp, deținătoarele de drept ale copitelor, fără deosebire de sex, își văd liniștite de pășunea lor, iarba e mai verde ca oricînd ba chiar a ajuns albastră, pentru că au ei grijă, gîndacii, iar dacă sub copite sunt striviți de-a lungul zilei o cantitate impresionantă - cui să-i pese?-patrupedele dau liniștite din cozile lor, rumegînd cu seninătate de la începutul și pînă la sfîrșitul zilei prin rotație.

Și cum poveștile nu mă lasă deloc spectator, de profesie fiind lucrătoare în condiții de mare risc și pentru că împrejurări fericite nu m-au făcut gîndac sau vită, mă scutur în atitudinea mea înconjurătoare, datoare fiind să împărtășesc din învățătura primită, ba chiar încerc să mă fac văzută cu orice preț în lumea dobitoacelor. Dar ce păcat că atitudinea mea e de scură durată din cauza unei probleme ereditare!

Problema mea și nu numai a mea este de fapt o boală: aceea de a ne păsări ca struțul; ori mai rău, să o spun pe aia dreaptă, ne gîndăcim de numa numa; dacă viața ne-a dat cîteva copite în fund, nu ne vine să mai credem cum că am renunțat să ne hrănim cu bălegar și ne-am pricopsit cu hrană curată, pentru sufletul nostru cel de toate zilele.
Ori, s-ar putea să credem cu înverșunare că suntem condamnați pe viața vieții urmașilor noștri să fim vegetarieni de mîna a doua, un fel de ființe recunoscătoare și atît de dotate și adaptate, încît bălegarul este sursa primară cu care cîștigăm în lupta pentru supraviețuire și asta ne va rămîne în vecii vecilor, pentru că sîngele ne urlă în vene de generații să nu ne predăm!