Se auzeau hohotele de jur împrejur. Erau hohote de râs,hohote sarcastice de dus în sus,hohote până la lacrimi. Norii nu mai cunoșteau limbile umbrelor fine ce acopereau pământul. Doar El nu avea de gând să descifreze taina plimbărilor furtunii și nici măcar a căutării. Lacrimile mari erau șterse cu podul palmei. Nu se mai uscau. Nici măcar încercări nu mai erau. Ce se făcea oare timpul dacă nu mai exista? Dar ce se făcea oare... În luptele deschise se mai urla a moarte. Și nu dorea să știe,și nu avea picioarele spălate cu lacrimi! Cum și-ar mai putea cere iertare,sau cui??? Scumpiri de vise se mai găsesc. Și culori pe care pictorii nu le pot nici măcar invita la dans. Se zâmbește! Acolo sus,unde urlă natura micimii mele. La poartă!!! Nu mai este tinerețea de care încercam să scap odinioară. Oglinda desenează riduri pe fața aspră,uscată. Urâțenia parcă trece dincolo de trupul meu și mă simt goală. O goliciune nătângă,așa cum pot să fiu eu când întâmpin acuze și cretinități. Sunt tot atât de bătrână ca timpul acesta frânt într-un singur loc,ca o zgârietură de disc ce forțează repetarea. Unde se mai încălzesc astăzi apele? Nu pot vorbi, că n-am învățat la timp ce distanță poate fi între două umbre prelinse pe ziduri. Și nici măcar câtă trudă se poate deschide într-o singură coajă. Iată un tei mai gol ca și mine,mai trist ca și cerul, mai a tremurare de gând. Iată! Mâna n-ar putea atinge acele ramuri. Între ei este zidul transparent,așa,ca să păcălească arătările degetelor întinse. Ce doare mai tare? Cred că...minciuna!!!