(193) Disprețul țigănesc, disprețul românesc




O etnie străveche disprețuită, comunitatea țigănească. Nu îi numim minoritate fiindcă nici un recensământ nu mai poate să determine granița sa adevărată cu majoritatea. Societatea îi disprețuiește pentru motivele ei, dar la rândul lor, țiganii disprețuiesc din răsputeri societatea în care trăiesc.


Disprețul începe de la naștere. Ei nu se înscriu în evidențele societății, nu își cer acte de identitate, ceea ce le conferă oricând un excedent secret de efectiv. Își acordă câte o poreclă, ce ține loc de nume pentru toată viața sau cel puțin pe perioade determinate: copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe, pe care și-o comunică oral fiindcă nu operează cu acte.


Disprețuiesc sistemele educaționale ale societății, adică nu merg la școală, nu învață să scrie sau să citească. Ceea ce pentru noi este o invaliditate, pentru ei este un avantaj - nu pot fi manipulați prin mass media. Nu pot suferi coerciția legilor fiindcă nu le pot citi, iar dacă le aud, le ignoră cu nonșalanță. Au un dispreț total pentru munca câmpului, pentru industrie. În schimb au simț artistic pregnant și suficiente motivații pentru comerț, marketing, speculații. Disprețuiesc proprietatea funciară. Nu își construiesc locuințe statornice, preferând să călătorească neîncetat pentru a trăi savoarea schimbării și a ridiculiza rutina. Dacă își construiesc totuși case o fac tot cu un dispreț major față de ce construiesc ceilalți, rezultând adevărate palate ce strălucesc de grandoare dar suferă la funcționalități.


Disprețuiesc emisiunile monetare oricât ar fi de înzorzonate, sau ilustrate, acceptând doar moneda biblică: aurul, argintul, alama. Disprețuiesc legile alopate nu numai în sintaxa sau morfologia textului, ci și în reglementarea social-morală conținută. Au în schimb legile lor nescrise, pe care le moștenesc pe cale orală din tată în fiu, pentru că nesocotesc orice altă formă de imortalizare a informației.


Într-un dispreț total față de legile, granițele, structurile sociale ale țării de baștină, ei își respectă reciproc teritoriile arondate de legile strămoșești. Nu respectă sub nici o formă sistemul juridic al majorității, subordonându-se în schimb cu un necondiționat respect propriului stabor.


Oricât ar fi de drastică o hotărâre judecătorească, ei o încalcă, sau o evită cu dispreț. În schimb respectă cele mai neînsemnate prevederi ale staborului. Disprețuiesc medicina alopată, medicamentele sintetice, chirurgia estetică, psihoterapia, având alternative tradiționale de la care nu se abat. În loc de medici au vrăjitoare, în loc de medicamente au leacuri strămoșești, chirurgia estetică și-o aplică reciproc fără remușcări sau ranchiună.


Își mențin o stare de spirit ridicată prin cântece, dansuri și dragoste, pe care le învață, le cultivă și le practică indiferent că e zi, noapte, iarnă, vară, frig, căldură, că le e foame sau au indigestie, că sunt tineri sau bătrâni, femei sau bărbați. Într-un dispreț comun față de valorile artistice și culturale ale celorlalți, țiganii își promovează propriul spirit artistic, vestimentația, bijuteriile. Disprețuiesc animalele necomestibile și le mănâncă pe celelalte fără părtinire.


Disprețuiesc armata și pe militari, armele sofisticate, apreciind în același timp armele simple și eficiente sigure în funcționare, și care lasă urme adânci. Își cumpără nevestele pe bani grei, la vedere, prețăluindu-le cu competență.


În ciuda acestor diferențe, în raport cu societatea în care trăiesc, mai de grabă noncomformiști decât neadaptați, țiganii reprezintă totuși un microsistem social pe care toți se fac că îl disprețuiesc, dar nimeni nu-l ignoră, fiind din multe puncte de vedere copiat și extrapolat. Procesul se desfășoară însă pe neobservate, deoarece se lucrează cu jumătate de măsură, pe ocolite, cu oarecare jenă, dar cu rezultate certe.


Militarii și armata, care prin forța împrejurărilor au avut contactele cele mai numeroase cu țiganii, au preluat de la ei tradiția staborului. Și-au făcut tribunale proprii, își fac singuri justiție, fiindcă ei știu mai bine cum se trage cu pistolul și ce urmă lasă glonțul. Cu toate că și pistolul și gloanțele sunt cumpărate din banii societății gazdă.


Cu timpul, tot în urma contactelor repetate, avantajele staborului au fost descifrate și de justiția propriu zisă, care și-a înființat Colegiul Magistraților. Aici, atunci când apare un caz mai măgăresc, se fac comisii de anchetă compuse din încurcători și descurcători, încep analize care trenează, până când toată lumea uită.


Medicii au prins cele mai multe metehne țigănești. E firesc, ei asistă de veacuri, cu curiozitate, la sănătatea de fier a țiganilor. Au făcut primul pas pe cărare, înființând Colegiul Medicilor. Acesta acordă licențele de liberă practică, fiindcă simpla diplomă nu mai are putere. De când au apărut copiatoarele nu te mai poți baza pe diplomele românești, spre liniștea medicilor din străinătate. Deci Colegiul Medicilor, contra unei mici taxe percepute de la medici, proporțională cu mica taxă percepută de aceștia de la bolnavi, le dă a doua sfântă împărtășanie în tainele lui Hipocrat.


Au un fel de miniconstituție de profil, căreia îi zic Cod Deontologic, și care îi învață să nu se interfereze cu Codul Penal al societății. Pentru cazul în care deși pot trata oamenii de rând, nu se pot vindeca ei înșiși de plăgi, năravuri, avitaminoze, bulimii, apatii, prețiozitați , gafe, neglijențe, omisiuni, absențe.


La pasul următor au inventat asigurarea contra malpractice-ului. Adică, medicii să fie asigurați, contra unei taxe simbolice de aceeași proveniență ca și cea pentru licențiere, împotriva oricărui neajuns sau deranj, în cazul în care ar comite o greșeală omenească asupra unui pacient care pățește ceva, sau Doamne ferește-l, moare. Nu lăsați adrenalina să vă inunde de indignare, toate aspectele au fost bine gândite. Iar pacientul ghinionist căruia doreați să-i luați principial apărarea, trebuia la rândul său, să-și facă o asigurare de viață, dacă ținea cu orice preț să trăiască.


Nu se putea lasa mai prejos preoțimea. Fiind din cele mai vechi timpuri beneficiarii unor privilegii și prerogative de sorginte divină, nu puteau să decadă din drepturi până la a deveni carne de șnițel pentru ciocanele judecătorilor. Preoții au Sinodul lor, care înnoadă și deznoadă. Aici lucrează deci înnodătorii și deznodătorii.


Abilitată în dezvăluiri, mass media a luat de la un timp inițiativa și se ocupă și de învăluiri. Ei pregătesc opinia publică să gândească în folosul social, să acționeze în cunoștință de cauză. Depășindu-se pe sine, presa prefigurează subliminal reacțiile societății, care dacă sunt bine ticluite pot ajunge chiar la ținta mult dorită. Presa știe dinainte cine sunt vinovații, ce greșeli vor face neaveniții, dacă mai plouă sau nu cu atentate teroriste și unde, cine răzbate în alegeri. Mass media ne învață cu cine trebuie să simpatizăm și care ne sunt inamicii, care ne-a fost adevăratul trecut și ce viitor ne așteaptă în realitate. Mass media are abilitatea de a transforma orice situație critică, pentru tine, în avantaj, pentru sine. Moneda de schimb: gălăgia sau tăcerea. Cel mai dificil pentru mass media a devenit însă selecția. Nu mai este deloc simplu să ocolești cu desăvârșire unele știri, și să bați apa în piuă cu altele. În lipsa unui for tutelar se întâmplă multe derapaje și alunecări. Așa au apărut Cluburile de Presă. Câte unul de popor. Rafinate, stilate, parfumate, cu un staroste în frunte.


Mult mai puțini la număr, dar cu gândul la esența spirituală ce s-a cuibărit doar în breasla lor, arhitecții nu au reușit decât înființarea Ordinului Arhitecților, singurul în măsură să le dea lor ordine câte turnulețe, foișoare, balconașe, șarpante și jgheaburi poate și trebuie să aibă o reședință serioasă, pentru un bulibașă respectabil, acoperită reptilian cu solzi de tablă aurită.


Polițiștii care intră noapte de noapte în contact direct cu disprețul țigănesc, constituie categoria cea mai expusă riscurilor. Ei se aleg de multe ori cu câte o ciomăgeală colegială. De aceea s-au deprins să dea doar asistență mutuală duelurilor țigănești ce uneori se organizează până la faza orășenească. Cu un respect paronim pentru onoare și oroare, poliția nu intervine niciodată pentru a nu influența tradiția și a nu distruge probele, în cazul în care urmașii victimelor ar dori să afle peste timp, cum au decurs ostilitățile.


Polițiștii au si ei un statut profesional schimbător, care le dă adică dreptul să-și schimbe mașinile la doi ani, și să-și construiască vile de lux din salarii de mizerie. Deoarece trebuie să facă față unui front foarte larg de încercări și nici ei nu le pot ști pe toate, polițiștii sunt stratificați în mai multe poliții: Poliția rutieră, poliția economică, poliția de moravuri, poliția sanitară, poliția veterinară, poliția călare, poliția judiciară, poliția de frontieră, poliția militară, poliția transporturilor, poliția vamală, poliția fluvială, poliția de proximitate.


Pentru că în toate trebuie ținut un echilibru, noi îi clasificăm în două tabere: legători și dezlegători. Unii îi leagă și ceilalți îi dezleagă. Chiar și cu atâtea poliții, țara noastră tot nu este un stat polițienesc, ci mai degrabă un stat pensionăresc cu un pensionar la 3,3 locuitori.


Ceilalți, vulgul, să le spunem cetățeni, trebuie să respecte la sânge constituția, legile organice, legile anorganice, decretele prezidențiale, ordonanțele guvernului, ordinele miniștrilor, deciziile primarilor, codul fiscal, codul binar, codul penal, codul vamal, codul poștal, codul civil, codul rutier, codul muncii, codul bunelor maniere, regulamentele de ordine interioară, hotărîrile judecătorești, reglementările președinților de bloc, precum și toate instrucțiunile de aplicare ale fiecăreia în parte. Se mai adaugă o gamă bine asortată de statute pentru partide, organizații, comitete și asociații.


În fața acestei cruciade legislative pusă în slujba cetățeanului, populația încearcă să se apere și să se organizeze în sindicate. Dar ce pot face și sindicatele? Dacă nu ar fi tradiționalele divergențe între încărcători și descărcători, ar rămânea doar disputa pe literele alfabetului grec. De la Alfa la Omega. Pentru cei ce nu au mai prins o literă, începe organizarea pe meserii. Deși la noi sunt vreo 5000 de sindicate, cam un sfert din câte are toată Europa la un loc, ce pot face și ele? Abia dacă reușesc să rezolve problemele liderilor, familiilor și neamurilor acestora. După care liderii trec de partea adăpostită a baricadei, pentru funcții de patroni, primari, politicieni, miniștri, parlamentari, lăsându-și cu generozitate locul altor flămânzi. Cetățenii de prin cetățui nu mai au decât o singură soluție: să-și negocieze condiția prin încetățenire sau descetățenire.


Înclinați spre profesii de tradiție milenară ca ursari, lingurari, ciurari, rudari, cărămidari, căldărari, lăutari, etnicii țigani materializează cu dispreț decalajul ce îi despart de tehnologia modernă, occidentală. Cu toate acestea se poate constata că relația majoritate-minoritate are în acest caz un flux ciudat. Minoritatea a înfluențat profund mentalul majorității, fără a suferi nici cea mai neînsemnată deformare. Inventariem cazul, ca pe o binefacere mult dorită a democrației, deși efectul se produce indiferent de țară, puncte cardinale, sisteme politice.



Acest cult al tradiției strămoșesti îi așează pe țigani pe o treaptă socială cu venituri modeste și cu condiții de viață rudimentare, în proporție directă cu societatea gazdă. Puțini țigani suportă rigorile unui program ordonat, ale unui serviciu retribuit, ceilalți preferând în masă câștigul spontan.


De-a lungul secolelor țiganiada timpurilor a înregistrat fapte și personaje de excepție ale acestei etnii cu nimic mai prejos decât alte majorităților eurasiatice. Încercând să redea etniei țigănești rangul cosmogonic la care are dreptul Ion Budai Deleanu (1760-1820) a făcut din Þiganiada o operă versificată cultă apreciată, menită să stea la temelia patrimoniului planetar, alturi de Mahabharatha, Iliada, Odiseea, Kalevala.



“…Iar' deacă stete fără sfială

Naintea négrii mării-sale

Sătanei ce cu multă pofală

Stăpânește-a tartarului vale,

Rădicând ia sprinceana sumeață,

Zisă-amenițând celùi în față:



,,Sătano, de nu mi-ai fi părinte

Și de n-aș fi-întii născută ție

(Când căzuși din ceriu, dacă ții minte,

Mă-avu cu tine-oarba Zavistie!),

Necăutând că-aceasta-i a ta țară,

Aș grăi cu tine-almintre doară.



Unde-i duhul ș-inima nefrântă

Acelui mândru Luceafăr care

Nu să-îndoi și pre cea mai sfântă

Lumină-în ceriu viețuitoare

A să scula cu războiu, odată!

Ce negrijă-acum te ține,-o tată?



Tu șezi aici, fără nice-o teamă,

Adevărat! Dar sus ce să face,

Pe lume, nu știi sau nu bagi samă.

Nu vezi ce năpraznă vine-încoace

Pe iadul tău? Eși numai, afară,

Ș-însuș' a ta vedea-vei ocară!...



Încă și țiganii mișei caută

Ca să să puie la rânduială,

Părăsându-și ciocane și laută

Și-întrarmați pe Mahomèt să scoală.

Îi văzui sfătuind cum să-ajute

Lui Vlad, în toate chipuri plăcute.” …”

(Þiganiada, Cantecul I, 1800)







(194) Disprețul românesc





Românul se disprețuiește pe sine și mai mereu își disprețuiește aproapele, dacă e tot român. Dacă e străin îi aplică protocolul rezervat oaspeților, îi acordă încredere, considerație, îl admiră, îl tratează cu ce are mai bun și îi toarnă vin în setul de pahare din aur. Din această pornire el îi găsește mereu românului de alături pricină. Are mai mult, e mai deștept, are succes în afaceri, chiar și numărul oilor dacă îl depășeste cu una, e un bun criteriul de dezbinare, uneori chiar unicul.



Românii se auto dezbină cu orice prilej, iar când necazul îi sufocă, își iau lumea în cap și pleacă în bejenie, după exemplul mai puținilor lor conaționali țigani, de la care ar putea să învețe ce înseamna solidaritatea până la moarte. Dar și acolo, în diaspora, după ce se așează din nou și prind cheag, când antenele le aduc semnale românești, meteahna lor cea mai de preț iese la iveală. Ceea ce înseamnă că tot nu s-au distanțat suficient.


Unde ar putea fi izvorul acestui comportament? Putem oare să-l deslușim? Desigur este ceva rău, dar tot răul este spre binele altora, adică spre binele general.


Emulația creatoare lucrează la români mai teribil decât pe orice alt răsad, după regula sădită de Dumnezeu. Dacă vede ceva bun, el face și mai bun. Dacă vede ceva deosebit, el vrea ceva și mai frumos. Dacă vecinul are o idee, el îi găsește imediat punctul slab și formulează o variantă îmbunătățită. Cu un român nu o scoți niciodată la capăt, fiindcă în el competiția nu se încheie nici în mormânt. Și cavoul său trebuie să fie mai ceva decât al vecinului de cimitir.


În ciuda comportamentului disociat, românul este extrem de atent la relațiile cu megieșul. Ce face cel de alături, ce agonisește, ce construiește. Dar nu e delator. Vrea să știe doar pentru el, să nu fie cumva depășit. De aceea nu-i admiră pe elvețieni. O asemenea conduită care nu se dezminte în nici o ipostază trădează o karmă generală bine structurată. Deci românilor li s-a hărăzit un bine meritat loc de frunte în lumea a patra, în timp ce elvețienii au fost pedepsiți să țină secretele bancare ale lumii. O bucată de timp.


Înțelegând primii cum se trag firele karmei elvețienii au lăsat-o mai moale cu secretul operațiunilor bancare, profitând de apariția terorismului internațional. Ceea ce evident le aduce alt set de consecințe: bugetele locale se vor dezumfla, municipalitățile nu vor mai putea aspira din oră în oră frunzele căzute din copaci, ci vor aștepta ca vântul să le ducă pe gratis la vecini, în Germania, Franța, Austria sau Italia.


Așa cum fac primarii noștri, gospodari mercenari, au ajuns dumnezei locali și îi dispretuiesc, pe Dumnezeu lăsându-l să măture cu vântul, să spele cu ploaia, și să deratizează cu arșița și gerul.


Românul achită un tribut constant de devoțiune, admirație, servilism față de străini pe care și-l regenerează din atitudinea contrară față de ai lui. El trece dintr-o extremă obedientă, într-una de dispreț, oscilând ca un pendul sideral. Pentru că orice oscilație întreținută are un sponsor care o menține în evoluție, pendulul sideral este în mâinile lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu dorește ca românul să poată oscila între servilism și dispreț, cu aceeași ușurință.


EL nu se explică, dar se lasă înțeles cui dorește.


Cuplurile care în cursul vieții nu fac decât să se căsătorească și să divorțeze de trei, patru, cinci ori, cât le ajunge viața, nu fac decât să se supună pendulului sideral și să oscileze de la atracție la repulsie.


Legea supremă a vieții este oscilația, vibrația ciclică, sinusoida. Când un singur român a fost rigid și de neclintit, Dumnezeu l-a împins la pagubă. Cuvântul ținut este o forma de rigiditate psihică, adică o renunțare la toana conjuncturii și Dumnezeu ne-a dat lecția prin Ion Antonescu, mareșalul. El s-a ancorat într-o promisiune și s-a oprit din oscilație chiar în fața plutonului de execuție, din greșit față de majestatea sa Fizica Oscilatorie.


Demnitatea lui Nicolae Ceaușescu confecționată cu atâta grijă, lipită și poleită de sus până jos, ajunsese să-i convingă pe mulți. L-a convins și pe el, dar i-a sistat vibrația. Nu mai putea vibra, de importanța pe care o acumulase. Nu se mai putea disprețui pe sine și uitase gustul dulceag al obedienței. Devenise casant și a fost transformat în cioburi dintr-o rafală. Când oscila amplu și dibaci de la Est la Vest, era planetar. Cum s-a oprit, cum a murit. Tot ciuruit.


Românul care nu a învățat fizica și logica karmei, nu înțelege rostul oscilației și nu se tocmește. Are o jenă în a negocia. Crede că e sub demnitatea lui să ceară și să cedeze, apoi iar să ceară și iar să cedeze, la nesfârșit, uniform întreținut, până ar ajunge la câștig. El fie cere o singură dată, fie cedează instantaneu.


Are sentimentul greșit că dacă lungește negocierea oprește în loc evoluția lumii. De fapt, asta e chiar condiția ca lumea să rămână în viață. După fiecare cedare oscilația i-ar aduce luarea înapoi, dar el e darnic și pecetluiește cedarea cu renunțare. I-ai cerut o șurubelniță și te faci că ai uitat? El te pedepsește necerânduți-o niciodată înapoi, ca să te învețe Biblia.

(Luca 6,30) "Oricui îți cere, dă-i; și celui care-ți ia ale tale, nu i le cere înapoi"


Și rămâne a ta. Având o mare putere de extrapolare, românul aplică regula șurubelniței și pentru tezaure, insule, județe, cadrilatere, provincii. Ar ceda și planeta dacă extratereștrii l-ar băga în seamă.


Așa a cedat trusa de șurubelnițe cu totul, fiindcă îl dezonorau negocierile interminabile cu Uniunea Europeană. Numără tot timpul câte mai are de cedat și nu-și va afla liniștea decât după ce va scăpa și de ultima. De la șurubelnița de microprocesoare Băneasa, la șurubelnița pentru baraje. Valev și-a văzut în sfârșit visul împlinit. A fost suficient să fie schimbat ambalajul. Liniștea înseamnă însă moarte și în mod sigur nu toți vor să moară. De aceea nu se organizează referendumuri nici pentru NATO nici pentru UE. Nu pentru că nu ar vrea conducătorii noștri, ci pentru că așa vor conducătorii conducătorilor noștri.


Românului i se induce sentimentul că e rămas în urmă, că este ultimul venit al Europei, și atunci i se umple pipota de rușine. Ca să o spele devine culant și pierde tot, cedând. Nici măcar nu le joacă la ruletă să-și ofere o șansă de unu la douăzecișitrei de milioane, câți eram. Când îl apucă amocul, el pierde măgărește ca un boxeur pus la îngrășat. Fără luptă.


După ce principalele resurse românești au fost redistribuite și au ajuns unde trebuiau în marele colhoz european, românul a primit bonus și lista de restricții comunitare prin care și-a căpătat nedreptul la muncă, deși locul său de muncă de acasă a fost desființat de multă vreme, la neliberă circulație în uniune, pentru că o poate sufoca cu miasmele sărăciei. Acum simte discriminarea Europei care se propagă în undă nepărtinitoare și peste țigani. Pentru că discriminarea are multiplii și submultiplii săi.


Urmează măreția oscilației la amplitudinea maximă. Când mai rău de atât nu se mai poate, de aici, de la punctul de maximă renunțare, când nu mai ai ce pierde, când ești una cu pământul și cauți prin gunoaie, începe marele topogan care te transformă în catalizator și te aruncă direct în partea opusă. Altă fizică ne învață de forta devastatoare a impurității în interiorul ordinii desăvârșite Fizica Semiconductorilor - tranzistorii. Păcatul lor că au scos-o din manualele de școală.


O starletă australiancă a început prin a curăța toalete, și a ajuns în vârful topului succesului și al bogăției. Până acolo totul i-a fost minunat, abia acum, ajunsă pe culme, este în pericol, pentru că i-au rămas mâinile roșii de le zoaie. Puțini reușesc o asemenea amplitudine și nimeni nu poate decide pentru altcineva cum e mai bine: o zi vultur sau toată viața potârnichie. Dacă nu reușesc acum, înseamnă că nu le-a venit timpul. Dar se apropie momentul marelui salt fiindcă foamea este un stimul și mai puternic. Nu degeaba, un an întreg au construit ei câte o sală de sport pe zi, ca să aibe fiecare copil spalierul său. Puțini înțeleg de ce. La fel a pătimit și Iov.


Mihai Viteazu a stat două săptămâni în viscol la porțile imperiale ale Vienei, pentru a strânge forța să înfăptuiască Unirea de la 1601. Dacă a avut forța să bea până la fund cupa umilinței, i s-a dat și puterea să se pecetluiască în mințile europimii.




(88) Lucrul în echipă



În coerență cu diversificarea activității sociale, după faza în care fiecare meseriaș specialist își face treaba sa, atunci când frontul de lucru, indiferent de natura lui, crește grație progresului, apare necesitatea muncii în echipă. De la echipă de zugravi, instalatori, constructori, continuând cu echipele de încarcerare și descarcerare, de intervenție în urgențe medicale, formațiile sportive sau muzicale, până la grupele de comando sau de management. Echipa are un nume, o specialitate, un coordonator și inevitabil un renume, clădit pe experiența anterioară.


La prima vedere o echipă este cu atât mai valoroasă cu cât este alcătuită din indivizi mai pregătiți, mai experimentați, dar poate include și începători. Configurația echipei poate fi stabilă, nu se modifică deloc sau cu mare dificultate, flotantă când un număr de membri sunt asociați pentru necesități diferite, sau virtuală când echipa nu se stabilizează, asocierea sau dispersia membrilor este la latitudinea coordonatorului. În unele situații membrii echipei pot lucra fără să se întâlnească sau fără să se cunoască, alteori este inevitabil să uzeze aceeași saltea sau marmidă.


Componenții echipei sunt de obicei individualități configurate, trecuți, cum se spune, prin ciur și prin dârmon - de unde asperitățile, ifosele, individualismul, egoismul unora. Alții sunt din naștere unși cu miere, conciliabili, deschiși la conexiuni, elastici în conduită și acțiune.


Un balans continuu trebuie realizat între inițiativă și rutină, improvizație și metodă, antrenament și intuiție, răspundere și nepăsare, acțiune și renunțare, curaj și teamă, cinste și lașitate. Din dozarea însușirilor enumerate, rezultatele sunt întotdeauna diferite de așteptări, cu abateri dintre cele mai neprevăzute. Structura complexă a acestor parametri face ca niciodată să nu existe două echipe cu comportamente similare, după cum nu găsești nici doi indivizi de AND identic.


Sunt așadar foarte rare situațiile în care bilanțul acțiunilor să nu cuprindă și nemulțumiri, reproșuri, pierderi, pagube. De aici începe altă încercare pusă în fața echipei. Asumarea greșelilor, suportarea pedepselor și a penalităților e un examen excesiv deoarece fantezia sa nebănuită îl ajută să fugă de răspundere și să o lase pe umerii celorlalți.


În funcție de trăsăturile genetice ale oamenilor unii pot lucra foarte bine în echipă, alții suportă cu greu jugul colectivismul și înclină spre evoluții individuale. Românii nu sunt buni echipieri. Cu o bună perspicacitate, cu fantezie creatoare peste medie, dotați cu inteligență și conduși de intuiție, ei suportă cu greu rețelele de dependențe, influențe, preferând să-și asigure autonomia de acțiune, libertatea deciziei și implicit asumarea răspunderii. Sunt buni performeri individuali, atât cât permite contextul și nu mai mult decât puterile fiecăruia. Sunt puternici dar nu pot face performanță decât în sistemele organizate ale altora. Într-o exprimare vulgară ideea a fost formulată ca reproș: românul este permanent în căutarea unui stăpân. De fapt el preferă sistemele rigidizate ale altora, în care depistează cu abilitate fisurile. În extremis acceptă manageri sau chiar domnitori mercenari.


Totuși, prin excepție, există un domeniu în care românul lucrează bine în echipă. Știe să-și recruteze echipa, știe să o motiveze, să o disperseze pe nivele de influență imediată și în perspectivă,să se muleze pe interesul grupului. O astfel de echipă are un șef, dar orice nod al rețelei își dezvoltă armonios inițiativa și autonomia, solidaritatea la bine și la greu, sprijinul și protecția. Sloganul echipei este toți pentru unul, unul pentru toți. Odată incluși în formație, echipierii își acordă respect și grijă pe lungă durată, niciodată nu-și vor reproșa nimic, deoarece se au la mână. Iar dacă echipa este transfrontalieră, atunci este spart și zidul fonic, nu răzbate nici o șoaptă. Calea succesului deci este mânjirea generală!


Cu statut configurat sau virtual, o astfel de echipă, are rezultate impecabile și stabilitate ce transcende orice adversitate, interes, concurență, ciclu electoral, sau cruciadă. Românul păstrează pentru sine taina acestei contradicții, dar lucrează bine în echipă, numai când fură. Cine fură în echipă niciodată nu riscă nimic. Doar că românii, ca și țiganii sunt individualiști; în consecință pușcăriile ne sunt suprapopulate de borfași și găinari egoiști - fără discriminare. Lumea a patra, deh!




Eseuri publicate în volumele:

Planeta ipocriților, Editura Miracol, București, 2003.

Paradisul disprețului, Editura Miracol, București, 2004.