agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-10 | |
GRAFICÃ DE FLORIN PUCÃ G.M.: O întȃlnire aproape imposibilă. Dar, virtual, se poate orice… Baudrillard: Despre ce dorești să vorbim? G.M.: Despre viața dumitale. B: Este paradoxal să fac o retrospectivă asupra unei vieți care nu este prospectivă. G.M.: Da. Viața dumitale nu poate fi privită retrospectiv și nici prospectiv. Ci doar ca „prezent”. Ca dovadă că ești aici. Cine vorbește de „moartea” lui Baudrillard, habar n-are despre ce vorbește. Ea este un simulacru. B: Ȋntr-un fel soarta mea seamănă cu a lui Orfeu. Care, aruncȃnd rapid, peste umăr, o privire spre Euridice, este condamnat ca într-un prezent continuu să rămȃnă în Infern. Este că și cȃnd viața mea pre-existȃnd ei înșiși își pre-simte propriul sfȃrșit - care însă nu mai apare niciodată - chiar de la naștere…. G.M.: Prin urmare „tăiești” într-un prezent infernal fără sfȃrșit. Fără scăpare. Din „momentul”… B: Din „momentul” - dar este un non-sens să vorbesc despre un astfel de „moment” într-un „prezent” în care fulgerător și mereu se schimbă toate (o pură, veșnică, schimbare) - deci din non-sensul „momentului” apariției uni gȃnd radical. G.M.: ? B: El, acest gȃnd, este ex-centric în raport cu ceea ce este numit „realul”. Este străin dialecticii care joacă între doi poli. Este străin chiar și gȃndului critic care se referă la un ideal al realului. Este mult mai aproape de un „altfel” de real. Nu are rădăcina într-o transcendență ideală. Este „punerea în joc” a lumii așa cum o vedem, pipăi, gusta, mirosi, auzi - iluzie materială și imanentă. Ȋntocmai cum metafora este un joc cu adevărul. Un astfel de gȃnd-trăire, pare a veni din cu totul alte părți. G.M.: De unde? B: N-am „timp” să știu. Timpul, pentru mine, este moment fără durată. Iar eu sunt îtr-o astfel de „durată” și ea este în mine. Nu pot ”ieși” din ea. Așa cum nici Orfeu nu poate ieși din Infern. Ceva care se întȃmplă tot „timpul” la nesfȃrșit fără să ști dacă e bine sau rău. Fără să se repete. Ȋntocmai ca în „Cartea de nisip” a lui Borges. După un plan pe care nu-l ști. Pentru că faci parte din el și nu tu l-ai proiectat. Și pare absurd. Și este absurd. Și nu ai nici măcar „timp” să te gȃndești la o astfel de absurditate. G.M.: Dumneata, un fir de nisip – Borges. "Metaforă joc cu adevărul". Eu, vȃnătorul Gracchus – Kafka. "Simbol care rătăcește între două lumi". De fapt suntem, într-un fel, o medalie cu două fețe identice. Și, totuși, diferite… B: Poftim? G.M.: Nimic. Ȋmi auzeam gȃndurile…Continuă, te rog. B: Eu însumi un călător care pășește nesigur asupra unui manuscris pierdut și care, împotriva unei evidențe suportabile, dorește să reconstituie societatea care este descrisă. Care s-a schimbat, între timp, de zeci, sute de mii, milioane de ori. Ca și mine… G.M.: Hai să ne oprim un „moment”, dacă e posibil așa ceva – și virtual, da - din drumurile noastre nesfȃrșite, paralel-intersectate, mereu aceleași dar shimbătoare, fără sfȃrșit; cărora le bănuim un astfel de „sfȃrșit” care însă nu apare și nu știm dacă va apărea. Și să încercăm să privim totuși retro-spectiv. B: Orice, se zice, a început cu obiecte, deși nu există un sistem de obiecte. Apoi s-a trecut la "sisteme" de fenomene și acum la "sisteme" de evenimente. Critica unor astfel de entități a fost bazată pe semne saturate cu înțeles, împreună cu fantezia asociată unei logici inconștient, aprioric, "date" și, ulterior, cu o prestigioasă logică analitică mai mult sau mai puțin conștientă. Ȋntre aceste două logici se află visul antropologic: visul obiectului ca existent deasupra schimbării și uzurii, deasupra și în afara echivalenței ci supus identității; dublat de cel al visul unei logici sacrificiale („zeii prin sacrificiu au sacrificat sacrificiul” s-a zis), a unui dar, revărsare, virtualitate, „consum împărțit cu diavolul”, un schimb simbolic. Toate acestea încă există și simultan ele dispar. Descrierea acestei proiecții a unui univers imaginar și simbolic a fost un obiect/fenomen/eveniment-oglindire al subiectului. Opunerea subiectului și a unei asemenea entități distincte a fost mult timp încă semnificativă cum a fost o imagerie profundă a oglidei și scenei. Scena istoriei ca și scena de fiecare zi apare în umbra istoriei ca o progresivă dezbrăcare a unei așa zise „evoluții”. Astăzi scena și oglinda este dată pe un monitor și o rețea. Aici nu mai există nici o transcenență sau adȃncime ci numai o imanentă suprafață a operațiilor de desfășurare, plată, liniștită, calmă și funcțională a comunicării. Obscenitatea începe atunci cȃnd nu mai există spectacol, scenă, iluzie, atunci cȃnd orice lucru devine imediat transparent, vizibil, expus în inexorabila lumină a informației și comunicării. Nu mai facem parte din drama alienării ci suntem cuprinși de extazul comunicării. G.M.: Stop cadru! Dacă eu Gracchus, mă întrerup din drumul meu între două lumi și mă plasez pe calea dumitale, cea a unei veșnice schimbări care acționează în background-ul lumii așa cum o „vedem, „pipăi”, „auzi”, ș. a. m. d., schimbare din care te-am făcut să te „oprești” pentru o clipă (și dacă toate astea sunt posibile), nu cumva ai o senzație stranie, fără să „conștientizezi” sau „conștientizȃnd intuitiv”, fulgerător, fără durată care, acum, a devenit „durată” (pentru reflecție)? B: Nu știu, nu înțeleg ce vrei să „comunici”. G.M.: Nu eu comunic acum. Ci dumneata, împreună cu mine care am devenit una și aceiași, să zic „entitate”. Dacă a ne privi, privim, de „sus” (ne-am detașat), ce „vedem” ca simplu „martor”, neimplicat, neidentificat nici cu „firul (virtual) de nisip” și nici cu „vȃnătorul Gracchus” ? B: Păi îl văd pe „vȃnătorul” Gracchus. Zace nemișcat, pare că nu mai respiră și totuși numai mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morții sale. Ȋntr-o oarecare măsură, este și în viață. Luntrea sa furnerară a luat-o pe alt drum: o fi fost o mișcare greșită de cȃrmă, o clipă de neatenție a a cȃrmaciului care l-a dus în fața unui ecran. La care privește. Ȋntr-un timp căzut din ore. Ȋncremenit. Așa se face că el, care a vrut să trăiască numai prin munții săi natali, călătorește după moarte prin toate țările lumii care se mișcă în jurul său. Gracchus le face semne altora și ei, chipurile, răspund, „comunică”. Are senzația că se află el însuși dincolo de ecran. Și mai are senzația că, alături de alții bate mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste țări ale lumii, urcȃnd, coborȃnd, luȃnd-o la stȃnga, la dreapta, fără să stea o clipă iar cȃnd vede unedva, sus, o poartă strălucind, se trezește împotmolit, fără rost, pe cine știe ce apă terestră.Viciul fundamental al morții sale îi rȃnjește în cabina ambarcației…. G.M.: Iar „poarta” aceea a „legii” – nimic misterios. Sau misterul însuși pe care nu-l mai poți „percepe” pentru că faci parte din el. Te-a înghițit. Carte de nisip. Ȋți îndrepți degetul să cauți prima filă. Zadarnic. Ȋntre mȃnă și copertă se întrepun, de fiecare dată, alte file. Parcă izvorăsc din carte. Acum cauți sfȃrșitul. Imposibil. Numărul acestor pagini este de-a dreptul infinit. Nici una nu este cea dintȃi; nici cea din urmă. Nu știi de ce sunt numerotate în mod arbitrar. Poate pentru a da de înțeles să termeniii unor sume infinite, într-un număr de asemenea infinit, atȃt sumele cȃt și numărul lor, admit orice număr. Siruri întretăiat-paralele. O rețea cu un număr infinit de dimensiuni. Toate însă corelate într-un mod de-a dreptul absurd. Lipsit de orice semnificație. B: Chiar tu, vȃnătorul Gracchus, o dată pătruns prin poarta aceea a „Legii” mult rȃvnită, uitȃndu-te cu o lupă la coperțile și cotorul uzat al cărții pentru a înlătura posibilitatea oricărei șarlatanii constați că unele imagini ce apar între două mii de pagini nu se repetă niciodată. Simți că ea e un obiect de coșmar, un lucru nefiresc ce infestează și pervertește realitate. Și regreți acea „împotmolire fără rost” pe cine știe ce apă terestră … G.M.: Mie-mi spui? Lui Gracchus care ți-a luat locul? Și care este acum, pur și simplu, un „fir de nisip” care apare și dispare simultan, ex-centric, lipsit de orice reper. Ȋn contrast cu vechiul, bunul, liniștitorul discurs asupra realității și raționalității – pe care îl mai țineam încă minte și-l rosteam ca pe o rugăciune împotmolit adesea între „două” lumi. Discurs care paria pe faptul că există ceva (ceva cu sens) mai curȃnd decȃt nimic și care, în ultimă instanță, se baza pe păstrarea unei lumi obiective și descifrabile? Aceasta era clar o reducere ad absurdum a limbajului. Numită „conceptuală”. Iar ce „văd” acum este, de fapt, o trasfigurare ironică prin limbaj care constituie chiar evenimentul limbajului. O restituire fundamentală a lumii și limbajului cu care… B: cu care gȃndul acesta rebel, radical, restituie iluzia fundamentală a lumii și limbajului și prin care el, gȃndul acesta, lucrează… Un gȃnd anti-gavitațional care caută să ajungă la o „ex-centricitate” a realității, o atracție globală a vidului către periferie. G.M.: transformată, implementată, în lumea atȃt de familiară a „văzului”, „auzului”, „mirosului”, ș.a.m.d. „obișnuite” din care noi, fără să știm cum, ne-am desprins. Și acționează acolo și acum prin rețele multiple „wireless” din care orice protecție „firewall” care mai are pretenția de a păstra secretul personalității și subiectivității a devenit și ea o iluzie. Fiecare „nod”, dintre milioanele, miliardele, miliardele de miliarde, al unei astfel de rețele fiind cȃte un „Gracchus” care nu mai plutește dezorientat, la nesfȃrșit, pe apele Stinxului între „două” lumi ci face parte, simultan din ambele fără nici o ieșire, identic cu el însuși și identic cu toți ceilalți… * Aici m-am tezit. Intrȃnd într-un alt coșmar. Mai „coșmăresc”. Nu cumva ceea ce ne-a făcut, pe mine și pe Baudrillard, să „percepeam” anterior, împreună cu Gracchus devenit „fir de nisip” nu există de fapt decât în „realitatea” percepției noastre absurde ? Care este rodul Creației de nivel superior și care se joacă cu noi ! Jocul acesta nu este cumva conceput astfel încât Divinitatea să scape de singura ei posibilă moarte și anume plictisul? Și de aceea nouă, creaților, ni s-a dat aparent "cheia" jocului – ironie la puterea „aleph” a unui singur univers – cheie pe care noi o căutăm mereu, uneori fără să știm? Avȃnd iluzia că găsirea aceastei chei ne poate face Dumnezei, jocul avȃnd în el „cheia” propriei distrugeri. Deci avȃnd miză? Sau și mai abominabil. Chiar dacă vom găsi o astfel de "cheie" , nu va fi cumva decȃt, pur și simplu, un „simulacru” al ei? Pentru că niciodată nu vom putea să luăm locul Creatorului ! Deoarece o astfel de „parolă”, „cod genetic”, etc., se schimbă încontinuu. Printr-o ironie (absolut) supremă, la puterea unui „tau” de „aleph-uri” al unor universuri transfinit numărabile. Fiind definitiv condamnați să rătăcim într-un desiș nesfȃrșit în care „regulile jocului” se schimbă „instantaneu”. Nefiindu-ne acordată nici o șansă de a desconspira ceea ce, într-adevăr, este o „crimă perfectă”. Inclusă în „Logosul Divin” heraclitean. Care demistifică acum superba, „dată o dată pentru todeauna”, „imuabil-neschimbătoarea” „Lumea a Ideilor” (poveste) platoniciană. Cea care ne-a vrăjit manipulȃndu-ne de peste douămii cinci sute de ani. Și nu ne mai rămȃne decȃt altă manipulare. Și anume să urmăm inconștient și plini de speranță, soluția pe care o propune Baudrillard, rȃzȃndu-și în barbă, că ne-a creat o nouă iluzie „creaționistă”. Pentru că spune el: ” Noi trebuie să prindem în capcană realitatea, noi trebuie să mergem mai repede decât ea. Ideea de a merge mai repede decât propria noastră umbră. Cuvintele merg mai iute decât semnificația. De fapt, noi suntem orfani de o realitate care sosește prea tarziu și care este numai, ca și adevărul, un raport oficial decalat in timp”. Și proștii îl cred. Crezȃnd totodată în „redemptivitatea” (izbăvitoare) a artei în general redusă la „text”. Producȃnd, în numele unei „libertăți” (care însă este condiționată, libertatea unor automate stohastice) siruri de cuvinte mereu noi, abracadabrante, la nesfȃrșit. Ȋn speranța că din deliruile lor (sistematizate) patologice, va rămȃne, din pură întȃmplare, ceva care să se potrivească cȃt de cȃt cu „cheia” origiară și originală aleatoriu ubicuă care, chipurile, produce noi și noi „realități”. Realități ale căror aceste șiruri de cuvinte le sunt vestitori. Ca apoi el, Baudrillard, să revină mefistofelic: „Nu știm cum stau lucrurile cu virușii, care le este destinația, dacă au vreuna. Mai mult ca sigur, tocmai pentru că nu au destinație, au o eficacitate atȃt de tulburătoare. Apariția bruscă a unei cauzalități indterminate pune totul sub semnul întrebării. Brusc, gȃndirea trebuie și ea să devină virală. Cu tot ce-i mai bun și mai rău în asta”. Și aceiași proști, trezindu-se, rămȃn din nou gura căscată. Și, de astă dată, fără replică. Lăsȃndu-se furați de o asemenea „gȃndire virală” cu toate „consecințele” ei pe care le și acceptă. Ȋn lumea „plată, liniștită, calmă și funcțională a comunicării” unde „Obscenity begins when there is not spectacle, no more stage, no more illusions, when everythings becomes immeditely transparent, visible, exposed in the raw and inexorable light of information and communication. We no longer partake of the drama of alienation, but are in the exstasy of communication”, care a devenit acum „Lumea noastră cea de toate zilele” – un simulacru. * Vreți concluzii? Eu, deocamdată, n-am. Poate în alt text. Pȃnă atunci cred că e un bun exercițiu de „libertate” să le tragă fiecare în parte. REFERINÞE BIBLIOGRAFICE Jean BAUDRILLARD, Paroxistul indiferent, Ideea Design & Print, 2001. Jean BAUDRILLARD, The Ecstasy of Communication, Semiotext(e) Foreign Agents Series, 1988. Jean BAUDRILLARD, Simulacra and Simulation, Ann Harboor The University of Michingan press, 2004. Jean BAUDRILLARD, Radical Thought, http://www.uta.edu/english/apt/ collab/ texts/radical.html , translation of Jean Baudrillard's „La Pensée Radicale”, published in the fall of 1994 in French by Dens Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994. Jorge Luis BORGES, Cartea de nisip (proză completă ,2), Polirom, 2006. Oskar BEKER, Fundamentele matematicii (Partea C. Teoria mulțimilor –texte de Georg Cantor, ’Fundamentele unei teorii generale a varietăților (1883)’), ed. Științifică, 1968. CONVORBIRE particulară a autorului cu Bobadil. Franz KAFKA, Vanatorul Gracchus. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate