Danei


Este acreditată părerea că poezia lui Nichita Stănescu este o poezie a cunoașterii. Fără să fie incorectă, afirmația este neesențială și ne poate induce ușor în eroare. La prima vedere ea pare să se întemeieze pe afirmațiile textuale ale autorului, dar și pe frecvența termenilor aparținînd limbajului cunoașterii în poezia sa. Într-o ars poetica, Către Galateea, prima strofă începe cu cuvintele: „Îți știu...”, iar celelalte două cu: „Știu tot...”, dînd impresia – mărturisită deci de poet – a atotștiinței sale.

O scrutare mai atentă ne obligă să sesizăm însă că ponderea principală în formularea acestei opinii o dețin nu faptele, ci interpretarea lor în lumina unei mentalități la modă. Mai adevărat este faptul că limbajul poeziei stănesciene se alimentează adesea din sursele oralității. Or, nu e greu să acceptăm că limbajul oral este cel mai direct și mai drastic grevat de mentalitatea vremii în selectarea unui fond redus de cuvinte prestigioase al căror înțeles e anume accentuat și interpretat în concordanță cu amendamentele ideologiei (și mitologiei) în vigoare. Iar considerația sporită pe care vremea noastră o acordă cunoașterii, valorilor ei și aprecierii altor domenii prin raportare la acestea acționează ca un filtru care sporește frecvența termenilor „științei” în limbajul actual și, în același timp, îmbibă, și astfel stigmatizează, restul vocabularului de atitudini, accente și interpretări gnoseologizante.

Nu facem decît să ilustrăm oportunismul acestei mentalități atunci cînd evidențiem faptul că în estimarea valorii umane scara axiologică a contemporaneității pare a-și fi statornicit ca poli valorile „deștept” și „prost”, mutînd – cum bine spune un poet – esența umană „pe o singură trăsătură de caracter”.

Din punct de vedere poetic, sărăcia unui limbaj nu este echivalentă cu mizeria și ticăloșia sa. Arghezi nu a ezitat să uzeze, cu măiestira-i știută, de limbaje elementare, închise în ele, obținînd astfel, cu metafore brute, rudimentare, copilărești efecte de o deosebită gingășie datorită tensiunii ce se naște între între intenția de mare tandrețe și recuzita sărăcăcioasă presupusă la îndemînă, între efortul generos și penuria mijloacelor. Multe din poemele sale sînt înscenări dibace ale voiniciei cuvintelor, ilustrînd tema candorii neajutorate în propensiunea aproape tragică spre sacru: evlavie și neputință.

În prozele sale tîrzii, Mircea Eliade preferă să folosească oralitatea pentru a obține efecte similare. Fără să intevină cu explicitări în text, el lasă limbajul comun dialogat să își asume, într-un efort meritoriu, încercarea de a rosti sacrul, marcînd numai prin scrierea cu alte caractere accentul grav pe care interlocutorul îl dă unor cuvinte altfel banale. Această aproximare stîngace devine însă mai seducătoare și, paradoxal, mai plină de înțeles decît posibila expresie livrescă, precisă și totodată prețioasă cu care acesta ar putea fi numit erudit.

Opțiunea lui Nichita pentru limbajul oral nu are o motivație simplă și unică. Putem enumera: decența și refuzul prețiozității livrescului și „poeticului”, miza pe vioiciunea, spontaneitatea, autenticitatea oralității în exprimarea trăirii, înclinația subiectivă spre cuvîntul vorbit, jucat. Totuși, ceea ce credem că l-a sedus este mai degrabă faptul că limbajul oral e un limbaj al angajării existențiale, sărăcia denotațiilor sale fiind suplinită de luxura conotațiilor – numai rareori se vorbește despre ce se rostește. Destinul cuvîntului vorbit pare a fi guvernat (dacă nu e vorba de o simplă trăncăneală) de neputința pătimașă de a rosti un înțeles care-i scapă, dar care s-a cuibărit în cele rostite ca un ecou prevestitor, ca o îngînare a duhului. Se înțelege deci că, acceptînd faptul că poetul uzează de stilul oral, nu trebuie să-l credem pe cuvînt decît atunci cînd refuzăm cuvîntului literalitatea și sensul propriu.

Astfel, cînd se adresează Galateei spunînd: „știu tot”, trebuie să recunoaștem în spatele înfriguratei (declaratei) cunoașteri febrililtatea trăirii. În precipitata enumerare a atotștiinței trebuie să vedem nu atît o însumare efectivă, cît o asumare afectivă. Asemenea știință amorsată de o frenetică neliniște de o exaltată nerăbdare frizează mai degrabă fervoarea și credința. Nu e de mirare că o astfel de cunoaștere nu se mai exprimă în aserțiuni (deduse sau induse), ci în exclamații pătimașe, transfigurate în final de-a dreptul în rugăciune.

Ne putem întreba încă asupra obiectului, modului și finalității cunoașterii. Galateea din prima strofă e mai mult mișcare și evanescență, trupul său statuar se pierde în grațioase arabescuri și se recompune din umbră, parfum, culoare, cutremur și melancolie – intimitatea sa se confundă cu virtualitatea și făgăduința, e toată numai pură dorință fastuos armonizată.

Strofa a doua articulează fragila întocmire cu nostalgia depărtărilor:

„Știu tot ce e mai departe de tine,
atît de departe, încît nu mai există aproape –
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...
și tot ce e dincolo de ele,
și atît de departe, încît nu mai are nici nume.”

În strofa a treia cunoașterea debutează drept una predictivă:

„Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfîrșitul cuvîntului a cărui primă silabă tocmai o spui”

ca brusc să schimbe registrul, preschimbîndu-se în cunoaștere magică:

„copacii –umbre de lemn ale vinelor tale,
rîurile – mișcătoare umbre ale sîngelui tău,
și pietrele, pietrele – umbre de piatră
ale genunchiului meu”

Făptura vizată devine astfel, grație acestui gen de cunoaștere, focar în care se concentrează atotștiința pătimașă a autorului ca să iradieze ca lume și, în cele din urmă, să-i preschimbe miraculos însăși ființa poetului, fulgerată tandru din scăpărarea genunchilor ce se îngînă – piatră pe piatră – în rugă.

Această cunoaștere îngenuncheată nu pare nicicum a fi știință pozitivă, tehnologică sau productivă, ea este cel mult cunoaștere de sine a omului în apogeul moralității sale (după părerea lui Nichita chiar starea de poezie), în climatul urgenței și al iminenței minunii (mutației ontologice). Recunoaștem acum că exclamativul știu nu era decît evocarea unui viitor mirabil în speranța deznădăjduită ca numai el ar mai putea fi invocat pentru a precipita, pentru a urgenta schimbarea. Oralitatea care silea înțelesul să se poticnească în această vocabulă, hărăzea însăși poticnirea să evidențieze mai patetic acel spațiu însuflețit de nevoia zborului, de dorul aripilor.

Asupra stării de poezie (pentru poet poezia nu este în primul rînd literatură) Nichita Stănescu nu revendică drepturi suverane: „resping ideea de genialitate a artistului, ca fiind vetustă” (uzată pînă la imoralitate). Către Galateea este o artă poetică deschisă democratic tuturor. Orice bărbat cu hymenul închipuirii perforat poartă în pîntecul visului un dor de femeie gestant. În orice om care-și împlinește sporindu-și esența există o superlativă armonizare a năzuințelor lămurită la flacăra dezamăgirilor, un ideal galateeic căruia îi adresează poetica rugă:

„Naște-mă!”

Poetul moșește poezia, poezia moșește renașterea sufletului.


*

Mitul lui Pygmalion, creatorul apolinic plin de sine, conștient de a aduce pe lume creaturi atît de reale încît merită să fie însuflețite, este întors pe dos de Nichita. Creatorul nu mai are superbia de altădată, este nesigur de viața sa și izvodește doar dintr-o anume exasperare existențială. Are nevoie de feed-back, creația este cea care îl poate salva, îl poate face să renască.

Creatorul nu mai poate viețui fără aceste cicluri repetate. Creația este șansa renașterii sale.