agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-24 | |
Poate mi se pare mie, dar am impresia că mulți oameni - din jurul meu sau nu – aleargă într-o oarecare disperare să-și găsească menirea în această viață. Să descopere acel lucru pe care știu să îl facă, pentru care au talent și, dacă nu este prea mult cerut (!) pe care îl fac din plăcere și cu pasiune. Mulți dintre ei nu îl vor găsi niciodată, acceptând așadar un oarecare compromis pentru că “se poartă” sau pentru că “aduce bani sau celebritate”. Sau, poate, pe amândouă. Dar nici unul dintre aceștia din urmă nu se retrag, pentru o clipă doar, în ei înșiși, întrebându-se dacă alegerea lor este cea mai bună.
În același timp însă, am întâlnit și oameni care parcă ar fi fost așezați de Dumnezeu la locul lor, de parcă acel loc fusese creat special pentru ei și îi aștepta. Aceștia sunt, după părerea mea, privilegiații acestei existențe. Și, apoi, mai există și oamenii care au har și sunt dotați cu talent și pasiune pentru două direcții diferite, pentru două zone diferite. Pentru două meserii diferite. Aceasta, chiar dacă nici una dintre cele două nu sunt considerate meserii în adevăratul sens al cuvântului ci, mai degrabă, vocații. Am avut, în urmă cu aproape doi ani, șansa de a cunoaște un om “prins” între două destine: cel de preot și cel de tenor. Eu am cunoscut doar vârful aisberg-ului, suficient însă pentru a-mi da seama cât de greu trebuie să fie să alegi. Sau să fii obligat să alegi între cele două vocații. Este evident că, renunțând la oricare dintre cele două, te vei simți oarecum frustrat. Și aceasta pentru că nimeni nu își poate imagina părintele căruia dimineață i s-a confesat sau care dimineață i-a înmormântat o persoană dragă, seara, pe scenă, interpretându-i pe Otello, Canio sau Mario Cavaradossi, indiferent cât de bună ar fi vocea acestui tenor. Și atunci te întrebi, inevitabil, ce iad trebuie să fi fost în sufletul acestui om, până a luat decizia de a îmbrățișa pentru totdeauna preoția, în defavoarea șansei de a străluci pe scenă în lumina reflectoarelor. Da, acest om a ales să îl slujească pe Dumnezeu în altar și să cânte numai în acest context. Iar acest lucru numai dacă i se “permite” de către alți frați întru preoție, care se consideră superiori lui. Și toate acestea, nu fără regrete sau păreri de rău. Desigur, niciodată recunoscute, dar întotdeauna “simțite” de cei apropiați sufletului lui, fie că îi cunoaște de o lună sau de o viață. Eu mi-am acordat șansa de a-l vedea pe părintele X. slujind. Am avut, pentru o clipă, senzația că, după un moment cântat aveau să urmeze aplauzele. Atât de minunată, de strălucitoare fuseseră vocea și interpretarea lui. Și, desigur, imediat m-am întrebat cum a fost în acele momente mai aproape de Dumnezeu: cu vocea de o inimitabilă coloratură și vigoare sau prin prisma reverendei pe care o purta. Și, la fel de evident a fost faptul că, la sfârșitul liturghiei, am îndrăznit să deschid subiectul. Am descoperit în vocea elegantului domn din fața mea un soi de acceptare a propriei alegeri, amestecată totuși cu dorința de a străluci măcar o dată, într-un rol de operă, ca tenor, pe scenă. Dar, mi-am oferit și prilejul de a-l urmări, ce-i drept, într-un concert, strălucind magnific în “Nessun dorma” din opera “Turandot” de Giacomo Puccini – o arie despre care se știe că le poate crea mari probleme unor tenori. Fiind atât de pasionată de muzica de operă, am uneori tendința să privesc critic numele (românești) care îmi sunt necunoscute în sensul în care nu le-am văzut niciodată “pe viu”, chiar dacă renumele lor îmi este foarte cunoscut. De această dată însă, de la prima notă, de la primul cuvânt cântat pe scenă, m-au cuprins niște teribile emoții. O senzație incomparabilă cu orice trăire pe care o avusesem vreodată în sala Operei din Timișoara! La sfârșitul ariei aplaudam atât cu o admirație de necuprins în cuvinte, cât și cu lacrimi în ochi, poate și cu părere de rău pentru că totul se terminase atât de repede. O voce superbă: caldă, plină de forță și coloratură, clară, cristalină, expresivă. O voce care poate aborda cu ușurință aproape orice rol. O expresivitate înnăscută a ochilor, a feței, a mâinilor. Gesturi simple, pline de pasiune și trăire. Un tenor despre care ar trebui să ne pară rău că scena l-a pierdut. Dar, cine știe, poate, în același timp, ar trebui să ne bucurăm pentru că l-a “câștigat” biserica. Iar, la finalul acestui portret, mă întreb și vă întreb: Oare frumosul, care, pe scenă, se apropie de perfecțiune nu îl slujește cu aceeași abnegație și pasiune tot pe Dumnezeu? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate