Intrigat la culme de imaginea lălâie și miresmele pestilențiale ale social-democrației noastre am făcut pe dracu-n patru și stânga-mprejur ca să ajung la sursele lor sigure, care să-mi configureze o variantă ceva mai clară a imaginii și să prind mireasma-i crudă.
Cu chiu, cu vai! am intrat în posesia următorului dialog dintre doi leaderi "en titre" ai social-democrației noastre: Vasile Dâncu (leader-ul "de vest") și Mircea Geoană (leader-ul "din vârf") .

*

- Vasile, cum e posibil așa ceva?
- Dragă, televiziunile găsesc aproape în fiecare zi un fapt politic care să ne facă să clătinăm din cap cu disperare, să dăm cu pălaria de pământ sau să sărim în sus de doi metri. Miniștrii sunt pușcăriași pentru o zi, mor oameni în explozii de blocuri după ce sistemul neperformat s-a privatizat, cum ne-au cerut învățătorii noștri occidentali. Politicienii se plâng că sunt ascultați de SRI ca să contracareze știrea de mâine, în care ei sunt considerați hoți sau ne speriem o zi că intrăm într-un dezastru demografic. Dar totul durează o zi sau două, adică atât cât poate ține tensiunea unei emoții.
- Măi, e adevărat că Dragnea și Rus - în încercarea lor de a mă debarca pe mine, pe Ponta, Corlățean, etc. pe motivul că oricum nu ne cunoaște nimeni și n-avem nici un pic de sare și piper! - mi-au propus un troc înainte de întâlnirea de la Bran, sperând că am să plec, că am să renunț fără luptă să mai fiu președintele PSD și al României, dar... Acum, după ce întâlnirea de la Bran a trecut, întreb și eu: "e adevărat?". În PSD e loc pentru toată lumea și nu trebuie să luăm în seamă toate zvonurile răutăcioase. PSD-ul este pentru mine o familie. O familie numeroasă, cu membri de toate vârstele, care se mai contrazic uneori, dar care, la sfârșitul zilei știu să uite de probleme și să se adune în jurul mesei pentru a pune la punct un mesaj coerent și proiecte realiste pentru România.
- Te cred! După întâmplări de genul ăstora mie îmi vine să mă cufund în butoiul melancoliei. Spun asta pentru că, după bălăceala în mocirla politicii noastre interne de partid, nu urmează nimic, ca și cum viața noastră politică ar avea la bază regulile de aur ale mondenității: totul trebuie să fie facil, ușor și, dacă se poate, în fiecare zi trebuie să găsim ceva nou căci publicul monden se plictisește foarte repede. Și poate că nu este o exagerare comparația, că viața noastră politică este un soi de mondenitate frivolă căci se desfășoară doar sub semnul emoției. Nu se pot impune teme de discuții, reforme sau strategii căci totul pălește în fața emoțiilor care însuflețesc totul. Chestiunea nu este valabilă doar la noi în partid, ci este generalizată, fiindcă pe scena politică evoluează doar oamenii purtători de emoții și sentimente puternice.
- Admit că m-am întâlnit joi seară (13 dec., '07 - n.n.!) cu premierul Călin Popescu Tăriceanu la vila Lac 1, dar nu am discutat despre o eventuală intrare la guvernare alături de PNL, ci exclusiv despre bugetul pe 2008. Cum era să mai negociez și altceva cu Guvernul, câtă vreme, șef al opoziției declarat fiind, nu am casă și trebuie să cer, până la sfârșitul acestui an, prelungirea contractului de închiriere pentru vila de protocol primită de la RAAPPS? "Cât" și "despre" ieșirea lui Cozmancă Octav, care mă critică vehement pentru scorul obținut la alegeri, susțin că asta făcea parte dintr-o strategie care viza debarcarea mea în caz că partidul ar fi obținut sub 20% la europarlamentare. Am și altele, destule, pe cap: poziția ostilă a lui Ion Iliescu față de mine, relațiile tensionate cu grupul vostru de la Cluj și iar, și iar despre eventuala guvernare împreună cu PNL. M-am săturat!
- Pe bună dreptate! Îți ajunge cuțitul la os în tot haloimisul ăsta: Năstase îl urăște pe Băsescu după ce l-a bătut în campanie; Iliescu este supărat pe Băsescu pentru că nu inițiază dezbaterea despre revoluție, lustrație sau mineriade; Băsescu îl urăște pe Tăriceanu pentru că acesta nu și-a dat demisia când a promis; pediștii nu pot colabora cu pesediștii pentru că aceștia au vrut să-i desființeze; peneliștii se feresc de pesediști pentru că sunt urmașii comuniștilor, iar nasul fin al electoratului lor este deranjat de mirosul de salopetă; pediștii îi urăsc pe peneliști pentru că i-au dat afară de la guvernare; tu ești supărat pe Băsescu pentru că te-a bătut la capitală; Patriciu îl urăște pe Băsescu pentru că i-a pus niște cătușe reci pe mâini; Iliescu este supărat pe tine pentru că l-ai bătut la alegerile din PSD ș.a.m.d. Mai e de adăugat că la nivel local se multiplică aceste relații emoționale în sute și mii de dueluri și respingeri, astfel încât totul se întâmplă în țara noastră în funcție de emoțiile politicienilor.
- Mda! De când a început campania electorală am fost mai mult prin teritoriu și am luat legătura cu diferite categorii de oameni: tineri, bătrâni, de la oraș sau de la țară, membri PSD, simpatizanți sau chiar combatanți. Dincolo de discuții ideologice, despre oferte, candidați și adversari politici, am sesizat aproape peste tot aceeași îngrijorare pe care o am și eu, legată de prezența scăzută la scutinul de sâmbătă. Îmi este teamă că va fi o participare foarte scăzută la vot, în pofida eforturilor partidelor de a mobiliza cetățenii să vină la vot. Alegerile europene au participare relativ modestă în toată Uniunea Europeană. Cauzele pentru o participare slabă vor fi direct legate de felul demn în care s-a desfășurat această campanie. PSD-ul s-a mobilizat extraordinar. Am vizitat aproape toate județele țării și am văzut că din punctul de vedere al mobilizării organizațiilor de partid, al militanților și al simpatizanților este o atmosferă ca în timpul unei campanii cu miză puternică. Sper însă că, din partea electoratului PSD, vom asista la o participare masivă și vom obține un rezultat foarte bun. Deși campania a fost una foarte bună, la standarde europene, am și un regret, acela că, din păcate, nu am reușit suficient de mult să traducem problematica europeană și interesul în chestiuni concrete pentru viața obișnuită a românului.
- Fiindcă am ajuns la acest punct al dialogului nostru, zic să fim realiÈ™ti, să nu depășim măsura. Poate că se face politică din nebăgare de seamă, aÈ™a cum făcea personajul lui Molière, Jourdain, cu propensinea sa vanitoasă de a câștiga ceva: o clasă socială de exemplu, căreia nu-i aparÈ›inea! ReÈ›ine ce-È›i spun, într-un fel sau într-altul emoÈ›ia È™i sentimentul sunt singurele motoare care miÈ™că scena politică, singurele care alimentează È™i ghidează acÈ›iunea politică È™i activitatea celor mai multe instituÈ›ii ale țării noastre. Majoritatea politicilor publice le-am făcut sub presiunea integrării europene dar am lăsat totul baltă după închiderea dosarelor de negociere. Am uitat repede de dramele din spitalele de psihiatrie care arată ca niÈ™te lagăre de concentrare. Sărăcia rromilor nu mai este subiect al politicii È™i nici viaÈ›a din zonele monoindustriale miniere nu ne impresionează decât dacă are loc vreo explozie care ucide mai multe vieÈ›i. Am uitat de copiii care se sinucid de dorul mamelor plecate în străinăntate la lucru È™i de cei care stau în corturi în urma inundaÈ›iilor de anul trecut. Normal, orice dramă socială îi impresionează pe politicieni doar atat cât durează spectacolul de televiziune al vreunui caz spectaculos. Politica e o telenovelă cu nesfârÈ™ite episoade. Trecem de la un episod la altul, vine noaptea È™i a doua zi viaÈ›a politică va fi impresionată de altceva. ÃŽn urma acestei emoÈ›ii nu rămâne nimic, totul se uită È™i a doua zi o luăm de la început.
- Ai dreptate. Avem pentru anii viitori o obligație de a face o campanie de informare a cetățenilor României cu privire la problemele europene, la deciziile europene, mult mai intens decât acum. E drept că evenimentele și agitația de pe scena politică din ultimele luni au distras atenția oamenilor de la alegerile pentru Parlamentul European, astfel că a rămas doar o luna în care partidele trebuiau să explice care e treaba cu Parlamentul European, să își prezinte ofertele politice și candidații și, dacă mai era timp, să conducă această țară. Oricum, românii au o vorba care spune că nu se îngrașă porcul în ajun. De aceea și rezervele cu care cetățenii primesc informații în perioadele de campanie. Primul examen pentru noi în Uniunea Europeană va fi pentru noi în anul 2009, când vom avea alegeri cu toată Europa, în aceeași zi, și atunci va fi un mandat de 5 ani, mandat complet pentru europarlamentarii români. De acum până în 2009, noi, politicienii, avem obligația să informăm cetățenii și să le explicăm miza reală a alegerilor europene.
- E corect ce spui, dar nu uita că singurele lucruri durabile sunt emoțiile conducătorilor. Ele rămân ca să structureze viața și dezbaterea politică, precum ne-a arătat învățatoarea din clasa a treia că se mișcă pilitura de fier după câmpul magnetic. Emoțiile conducătorilor sunt criterii și far călăuzitor, țin loc de programe și politici. În funcție de ele se fac alianțe, guverne și coaliții. Ca și bunăstarea conducătorilor, mai importantă decât bunăstarea națiunii, este emoția conducătorilor care devine doctrină și program politic și se transmite la cei de jos mai ceva ca focul prin prerie. Înlocuim rațiunea cu emoția și pe specialiști cu fete frumoase sau cu tineri imberbi. De accea dictatura emoției în politică nu poate decât să privilegieze efemerul, instantaneitatea, clipa și nu durata, forma și nu fondul. În politică, emoția învinge și umilește rațiunea în fiecare zi.
- Revenind la oile noastre, așa cum a fost la momentul 25 noiembrie, sper ca toate informațiile care ajung la noi de la oameni, legate de pregătirile de fraudare făcute de un partid sau altul, să nu fie adevărate și să ne comportăm exemplar, cu respect față de dorințele alegătorilor. Sunt indicii foarte serioase că cei de la PD s-au specializat în tehnici dincolo de lege, așa cum ne-au arătat și la referendumul pentru demiterea Președintelui. Există deja un plan foarte serios de folosit mijloace neortodoxe și ilegale pentru această campanie. Sunt făcute pregătiri pentru turism electoral, au autocare și sacoșe cu bani pregătite.
- Și noi suntem pregătiți. O să facem teledonuri fastuase și o să ne emoționăm pentru soarta bătrânilor sau a sinistraților, dar nimic nu urmează emoției decât... uitarea. Nu transformăm emoția în politici publice, nu căutăm să facem ceva pentru schimbarea unor stări de lucruri. Politicienii reacționează doar atunci când media îi trage de mânecă sau în campaniile electorale. Dar campaniile electorale sunt rare iar media înlocuiește tot mai mult informația cu emoția, fiind un partener tot mai bun pentru politicieni. Știu bine că în aceste condiții chiar și publicul este educat încet, încet să ceară doar telenovelă politică și nu proiecte politice serioase sau rezultate palpabile. O să înțelegem campania electorală ca spectacol emoțional în care aproape totul este permis, dar în restul timpului oamenii politici ar trebui să se ocupe de administrarea societăților. Să caute soluții, să meargă înaintea comunităților pentru a descoperi căi noi spre bunăstarea lor, sau măcar soluții durabile la crizele tot mai dese. Oamenii politici trebuie să fie cei care conduc societățile spre descoperirea unor sensuri și direcții de dezvoltare. Ei trebuie să încerce să înțeleagă viitorul și să-i tragă și pe ceilalți politicieni după ei. Uite, majoritatea celor de succes în România se luptă pentru o notorietate obținută cu orice preț, pentru prezențe televizuale fără mesaj, cu mimarea îngrijorării, zâmbete cât mai multe și privitul cât mai des spre camera unde se aprinde becul roșu. Așa trebuie să arătăm: cotropiți de emoții, vânzători de sentimente, simulând afecte, supuși dictaturii publice a emoției. Să fim oamenii politici români care au pierdut sensul politicii. M-am gândit la lucrurile astea când eram la Strasbourg, pe la sfârșitul lunii septembrie, după ce demisionasem din funcția de vicepreședinte, pentru că îmi îngrădeai libertatea de exprimare. Chiar dacă între timp lucrurile au evoluat în bine, ai să găsești pe blogul meu impresiile spuse la cald.
- Cred că îți scrii blogul singur, pentru că nu scrii așa de mult precum Adrian Năstase.. care nici până acum nu mi-a răspuns la întrebarea mea: (...?). Mulțumesc pentru încredere. Eu nu reușesc să scriu cât de des mi-aș dori și, de cele mai multe ori, lucrurile pe care aș vrea să le povestesc rămân pe lista "lucrurilor de făcut", însă atunci când scriu pe blog mă adresez în primul rând unor oameni pe care îi consider prietenii mei din spațiul virtual și nu potențiali alegători. Pentru mine blogul reprezintă un instrument de comunicare cu un potențial deosebit și încă neexploatat pe deplin în România, complementar canalelor de comunicare publică tradiționale. O modalitate de a te dezvălui într-o mai mare măsură celor interesați și o manieră inedită de a intra în contact, de a discuta și de a polemiza precum și o posibilitate semnificativă de a comunica mai degajat, mai onest și mai neprotocolar despre probleme și soluții, despre împliniri și dezamăgiri. Cu toate acestea, nu am făcut și nu voi face centrul activității mele politice din blog, dar voi fi conectat la acest instrument esențial de comunicare. Precis, sfârșitul nu-i aici! Pentru mine nu, însă, cu foarte mare tristețe spun, pentru unii dintre cei mai mari români, anul ăsta a reprezentat sfârșitul. E drept că mi-a fost foarte greu să mai abordez orice temă, după ce am scris despre dispariția lui Florian Pittiș.
- A, stai să vezi, eu într-un "PS" mi-am transmis "omagiile mele" blogerițelor. Le-am spus fără sfială: "e 1-0 pentru voi!". Că tot a venit vorba, ne tot mirăm de ce parlamentele din țările nordice au mai mult de 50% femei și guvernele de asemenea. E un moft, e o activitate nerentabilă, bărbații lor de ce se lasă conduși? Spre asta merge lumea? Barbații mioritici mârâie sceptici, dar nici femeilor mioritice din politică nu le vine să creadă că acesta este viitorul, ele s-au obișnuit cu masculinizarea politicii de la noi și după ce au intrat în politică se simt mai bine alături de bărbați. Mi-am readus în minte aceste lucruri luni seara, în Parlamentul European, când am participat la confruntarea româno-italiană privind decretul guvernului italian de expulzare. Comisarul Frattini a venit cu o lungă polologhie în care a amestecat programele pentru rromi, situația lor de neicluziune, cu prevederile Directivei 38 din 2000 care permite expulzarea unui cetățean european. A căutat să ne spună că decretul va trece prin Parlamentul italian, că se vor face modificări, că se va vedea ce va ieși. Evident a încercat să nu facă nici o evaluare, să tragă de timp și ne-a testat și vigilența, făcând o serie de interpretări abuzive ale directivei 38, de exemplu posibilitatea de expulzare a unor cetățeni inactivi care sunt o povară pentru sistemul de asigurări dintr-o țară europeană. Evident, șefii de grupuri, înscriși la cuvânt, căci era rost de vizibilitate, nu l-au criticat pentru aberațiile spuse, ei aveau discursuri retorice pregătite dinainte. Mulți parlamentari au vorbit frumos despre România și despre faptul că rromii nu pot pune o etichetă, doar bazată pe omofonie, nici pe România, dar nici pe Roma, capitala Italiei. S-a vorbit mult și demagogic despre drepturile omului. Italienii au încercat să salveze imaginea Italiei prin două strategii discursive: atacându-l pe Frattini, cu care au șters pe jos datorită unui interviu "cioroianian" (vine de la Cioroianu, nu de la Cioran, Doamne ferește!) sau atacând guvernul italian.
- Dragul meu, așa este, ultimele zile ne-au pus în fața unei situații complexe, sensibile și greu de abordat, atât pentru noi ca națiune, cât și pentru cei mai experimentați politicieni. O tratare greșită a acestei situații, așa cum am văzut la ministrul Cioroianu în ultimele ieșiri publice, ne-ar putea aduce în situația să importăm în Romania această criză din Italia, riscând să adâncim clivajul care există deja între români și țigani. Declarațiile politicianiste ale lui Cioroianu evocă lagărele naziste și nu își au nicidecum locul în Europa anului 2007. Mi se pare inadmisibil ca un ministru "european" să facă astfel de declarații prin care să propună deportarea și torturarea "celor care ne fac de râs". E culmea că această frază pleacă tocmai de la un coleg de partid și de guvern cu domnul Remeș! După cum am spus și astăzi la Constanța, cred că domnul Cioroianu ar face foarte bine dacă ar demisiona și s-ar implica activ în colonizarea deșertului egiptean. Atât Guvernul, cât și Președinția, au dovedit o incapacitate crasă în gestionarea acestui conflict, deși situația din Italia nu durează doar de câteva zile, ci de aproape un an. Este de necrezeut cum în această situație, Premierul refuză orice dialog cu Președintele, însă asta nu ne dovedește decât că siguranța românilor este mult mai puțin importantă decât orgoliile și războiul pe ciolan. Cei doi preferă să defileze cu declarații pe la televizor ca pe podiumul unui concurs de frumusețe, în loc să caute împreună soluții pentru sutele de mii de români care aduc anual milioane de euro la bugetul de stat. De asemenea, mi se pare nefiresc ca, în condițiile date, să existe declarații care aduc mai degrabă cu retorica de dreapta și xenofobă și rasistă, pe care dreapta europeană le practică în mod constant. Deoarece trebuie luate măsuri cât mai rapid pentru dezamorsarea situației din Roma și pentru a preveni generalizarea conflictului la nivelul întregii Italii, dar și în celelalte state europene unde românii muncesc pentru un trai mai bun, am decis, în calitatea mea de Președinte al Comisiei de Politică Externă din Senat și împreună cu Cristian Diaconescu, Președintele Comisiei de Apărare din Senat, să invităm în această săptămână la discuții pe miniștrii justiției, apărării, externelor și al muncii, pentru a ne prezenta planul de acțiuni pe care Guvernul României le are în vedere pentru protejarea cetățenilor români.
- Lasă-mă să-ți dau și alte detalii din timpul tevaturii din Parlamentul European: de fapt au atacat guvernul lor pentru că nu a fost destul de prompt în a alunga țiganii înainte de scandal. Prin ambele stratageme au făcut toate eforturile să ascundă xenofobia italienilor și ultimele acte de violență îndreptate împotriva românilor. Majoritatea celor care au vorbit au fost bărbați, luptători adică, conform unei definiții sexiste a politicii contemporane. Cu toții au încercat penibil, mai ales colegii de stânga, să-l ascundă, în spatele vorbelor lor, pe demagogul rasist Walter Veltroni. La un moment dat italienii s-au încurcat în ițele demagogiei și au început să se certe între ei. Românii care au vorbit au vorbit bine, răspicat și, doi din trei, în engleză (singurii care nu au vorbit în limba lor), au vorbit corect politic, dar nu au sărit calul, au arătat că sunt europeni. Am văzut cum nici bărbații români și nici italienii nu sunt pasionali, și nici sinceri, jucau un joc destul de penibil al corectitudinii politice. În acele momente s-a ridicat la cuvânt o femeie mărunțică, negriciosă, cu expresie de studentă sau asistentă robace, Monica Frassoni - Președintele Grupului Verzilor din PE. A vorbit conclavului de bărbați care își înnodau limbile în șmecherii lingvistice despre ipocrizia lor și despre o meteahnă a lui Frattini: a spune altceva în funcție de auditoriu. Dar ultimele propoziții au căzut ca un trăznet peste întregul conclav al ipocriziei: "Cum își permite Italia, o țară unde Mafia are o cifră de afaceri de 80 de miliarde de euro, să facă atâta scandal pentru niște amărâți de emigranți români și să jignească România?". Vorbea despre țara ei, cu durere, dar cu sinceritate. S-a făcut o liniște de mormânt, bărbații politicieni ipocriți care nu aveau curajul nici să spună adevărul, nici să se lupte deschis fiecare pentru dreptatea poporului său, au început să se uite pe sub mese, prin mape sau pe pereți. Monica Frassoni a primit aplauze dar după ea discursurile au continuat să curgă la fel, gestul ei de curaj și demnitate a fost îngropat din nou de hărmălaie. Am văzut atâția bărbați fără bărbăție în politica națională sau europeană încât aștept clipa când femeile vor fi mai multe în politică.
- Am cunoscut-o pe Benazir Bhuto. Prima oară în 1994. Era Prim-ministru și am participat la vizita condusă de Primul-ministru al României al perioadei, Nicolae Văcăroiu. Relația noastră cu Pakistanul era încă la cote calde, ca urmare a poziționării noastre în timpul Războiului Rece, mai aproape de Islamabad decât de New Delhi. Două lucruri m-au frapat: educația și ținuta impecabile. Parcă era de pe altă lume, educată la Harvard, femeie, într-o țară musulmană și la intersecția marilor axe de tensiune ale lumii. Și maniera obsesivă în care a discutat în timpul convorbirilor, dar și la prânzul oficial, de problemele militare și de relația cu India. Din toate produsele noastre, o interesau aproape exclusiv echipamentele militare. Am întâlnit-o și mai târziu, în America, în perioada exilului (auto) impus. Aceeeași personalitate, dar cu un nor al dezamăgirii ce atârna greu. Americanii au ținut-o la mare preț, iar asasinarea ei riscă să producă o și mai mare destablizare a unui Pakistan slăbit și fracturat la frontiera cu talibanii și terorismul global.
- Da, se vede că e una dintre acele femei adevărate despre care îmi place și mie să vorbesc, femei cu vocație, nu secretarele promovate de politicieni, amantele sau nepoatele. Sunt sigur că politica atunci ar fi preocupată să facă lumea mai bună și chiar ar reuși să facă asta. În acea seară - în Parlamentul European - mi-aș fi dorit să fiu Președintele României pentru a putea să-i dau cea mai mare decorație a țării mele femeii aceleia firave care, într-o seară de noiembrie, prin curaj și sinceritate, a recâștigat demnitatea politicii, pentru trei minute.
- Apropos, am văzut un film despre războiul sovieticilor în Afganistan și rolul unui congressman american în 1980 în finanțarea campaniei CIA de înarmare a mujahedinilor cu echipamente sol-aer performante. Înfrângerea URSS în Afganistan a precipitat victoria Vestului și a Americii în Războiul Rece. Dar neglijarea reconstrucției Afganistanului a permis ca aceeași talibani, utili în războiul cu rușii, să devină sursa principală a Al-Qaida și a terorismului global. Ironică istoria, nu-i așa? Dacă americanii i-ar fi întrebat pe britanici, poate ar fi învățat din istoria acestora în Afganistan. Oricum, nimeni nu a reușit să câștige și războiul și pacea în acestă țară. Poate NATO, inclusiv cu români, polonezi și alții... Deși mă îndoiesc, în pofida veștilor mai bune de pe front din ultimele luni. Urmărește ce se întâmplă în zonă. E mai aproape de România decât crezi.
- Scuză-mă, mă sună Maria - Duduia!-, fosta mea subalternă de pe vremea când eram "mare și tare" la Guvern.
- Voiam să-ți mai spun ceva cu privire la Hotărârea de Urgență adoptată de Guvernul italian, privind expulzarea cetățenilor români, am adresat luni o scrisoare și președintelui Comisiei de Afaceri Externe din Parlamentul European, inclusiv Subcomisiei pentru Drepturile Omului, pentru a analiza dacă...