Probabil că în următoarele săptămâni o să-mi las o barbă impozantă. Și nici nu o să mai mănânc plăcintă cu carne.

Dacă nu ați priceput de ce, mărturisesc că am fost să văd „Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street”.

Când mergi la un film semnat Tim Burton te aștepți la orice. „Orice” de această dată a fost un musical horror.

Desigur e o alegere șocantă. Musicalul e un gen cu o priză îndoielnică la publicul contemporan. Desigur „Sweeney Todd” nu poate fi decât un musical pentru publicul american. Eroul, sau mai degrabă antieroul, căci vorbim de un criminal în serie, face parte din folclorul anglo-saxon, iar din 1979 este un mare succes pe Broadway în versiunea adaptată de Stephen Sondheim a unei piese cu acest nume scrisă de Cristopher Bond. Pentru publicul român aceste conotații sunt străine.

Astfel că, deși Tim Burton s-a străduit să mai scurteze pe ici pe colo spectacolul de pe Broadway pentru a-l face mai potrivit pentru varianta cinematografică, nu vă veți reține să nu vă foiți nerăbdători în scaun să treacă mai repede câteva pasaje muzicale.

Tim Barton face un film care este în primul rând un film „negru”, și deși accentele comice (comedie neagră bineînțeles) nu lipsesc, este prea puțin ca să justifice lirismul muzicii, care pare uneori din alt film. Probabil, și comentariile altora mai avizați privind varianta de scena confirmă, versiunea pentru scenă este mult mai umoristică.

În rest vedem tot ce știm despre Tim Burton: atmosferă barocă, imagine tratată în culori palide aproape alb negru unde doar roșul sângelui este evident, Johnny Depp, în rolul principal mănuind briciul aproape la fel cum mânuia și foarfecele în „Edward Scissorhands”, Helena Bonham Carter, în rolul partenerei de crime a lui Sweeney Todd, un fel de replică în carne și oase a eroinei animate din „Corpse Bride”.

Și multe gături tăiate și sânge. Dacă Tim Buton a vrut să ne șocheze a reușit. Dar nu mai mult. Că poate să facă musical din orice deja demonstrase în „Charlie and The Chocolate Factory”, că poate să scoată un erou dintr-un personaj „ciudat” știam, și mă întorc la același „Edward Scissorhands”. Am primit tot ce știam că poate să facă. Adică un film de Tim Burton în maniera lui Tim Burton. Fără a se depăși pe sine nici cu un milimetru, filmul dezamăgește, iar ideea centrală, nebunia răzbunării, se pierde în amănuntele șocante, în spaimele pe care ni le stîrnește prin scenele cu briciul care taie gâturi în serie, sau cele de canibalism colectiv în care victimele sunt consumate în formă de nevinovate plăcinte. Fără a spune că este un eșec, eu prefer pe Tim Burton cel care a făcut „Big Fish”.

( Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street/Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, regia Tim Burton, cu Johnny Depp, Helena Bohnan Carter, ș.a.)