agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-13 | |
Pe lângă semnificațiile sau sensurile numerelor gândite de către pythagoreici, care ajunseseră să extrapoleze semantica numerelor la nivel cosmic avansând ideea conform căreia acestea posedă o existență concretă și sunt localizabile pe bolta cerească, sunt și interpretări ale semnificațiilor numerelor aparținând altor registre categoriale. De exemplu, există concepția catehezei sau a dogmaticii creștine, concepția sau abordarea dialectică, cea numerologică contemporană, cea hinduistă, etc. Potrivit dogmaticii creștine singurele entități matematice care fac obiectul discursului teologic sunt primele trei numere pozitive, iar ele sunt teoretizate, bineînțeles, în calitatea lor de expresii grafice și conceptuale ale trinității și nu de obiecte sau de entități matematice așa cum procedează filosofia matematicii.
Unu revine lui Dumnezeu-Tatăl, doi- Sfântului Duh, iar trei- lui Dumnezeu-Fiul. Unu este expresia numerică a Unității, a perfecțiunii, a Totalității, a Absoluității- Dumnezeu n-are nici un fel de legătură ontologică cu lumea, ci doar una cauzală- ca creator- și una morală, conform teodiceei. Legatura morală a divinității din creștinism cu lumea pe care a creat-o diferențiază theismul creștin de deism. Dumnezeu joacă un triplu rol față de natură dintr-o abordare cauzalistă a relației lui cu aceasta el fiind atât cauza ei eminentă, cat și cauza ei virtuală, dar și cea formală. El este cauza eminentă a lumii deoarece o transcende sau o surclasează din punct de vedere calitativ și axiologic, este cauza virtuală a lumii întrucât el este de o altă natură sau substanță, ousia, decât lumea, dar, aparent contradictoriu, el este și cauza formală a Universului pentru că, de fapt, Dumnezeu și lumea sunt consubstanțiali. Acest lucru este explicat de către dogmatica creștină prin teza purității originare a omului, condiție morală și ființială care poate fi recuperată potrivit concepțiilor soteriologice și escatologice. Astfel, unitatea- nu identitatea, deoarece aceasta din urmă nu poate să fie altceva decât o relație constatată între două lucruri: res diferite- de esență dintre natura naturans și natura naturata poate să fie restaurată într-un moment temporal indefinit denumit apocalypsos- revelatio. Însă selectiv, în conformitate cu modul personalizat de exercitare a liberului arbitru! Măcar orientalii avansează teoriile metensomatozei- reîncarnării- și a transmigrației karmei impersonale- în cazul buddhismului, fapt ce-i face să fie mai puțin ridicoli.
O teorie relativ asemănătoare există în cadrul doctrinelor metafizice tradiționale hinduiste orthodoxe(vedice) Mimamsa-Vedanta și Samkhya-Yoga unde se asertează teza unității de esență sau reale dintre brahman- spiritul macrocosmic impersonal și atman- spiritul microcosmic individual- la Mimamsa-Vedanta și, respectiv, dintre Purușa(literal: "Orașul adormit")- spiritul și Prakriti sau Pradhana- materia- la Samkhya-Yoga. Teoria vedantină, a unității eidetice atman-brahman este definită ca fiind non-dualistă: advaita, deoarece diferența sau dualitatea dintre cei doi termeni este una aparentă sau "mayatică". Samkhya-Yoga este, mai degrabă dualistă. Această teză orientală a unității concrete și dinamice a opușilor mă trimite cu gândul la Nicolaus Cusanus cu a lui teorie despre "coincidentia opositorum"- "coincidența opuselor" și cu celebra afirmație: "Contraria non contradictoria sed, complementa sunt"- "Contrarele[opusele] nu sunt contradictorii[antitetice], ci sunt complementare". Fizica moderna converge, pe căile ei, către aceleași concluzii odată cu statuarea teoriei corpuscul-undă, în timp ce logica speculativă contemporană utilizează principii care desfidă logica formală clasică, ca principiul identității concrete, al predicației complexe contradictorii, al terțului supervenient.
Având în vedere faptul că dogmatica creștină nu poate să fie suspectată de imanentism, pantheism sau panentheism nu ne mai rămâne decât să comparăm acest element structural al catehezei creștine cu doctrina non-dualității vedantine. Creștinismul este, ontologic vorbind, non-dualist sau pseudo-dualist. Abordând raportul creator- creațiune dintr-o perspectivă cauzalistă de tip virtual vom fi tentați să-l considerăm ca fiind dualist, abordându-l dintr-una care să aibă în vedere cauzalitatea formală am putea să credem că creștinismul este monist-imanentist sau monist-pantheist, pe când dintr-o perspectivă ținând de cauzalitatea eminentă l-am putea considera, din nou, ca fiind dualist. Doi îl desemnează pe Sfântul Duh, număr feminin conform pythagoreismului, el funcționează în calitate de factor activ sau de agent al creațiunii- el este mediatorul sau interfața actului creațional, conexiunea Absolutului cu lumea, cel care face posibil paradoxul existenței știind că Dumnezeu este definit ca fiind autarhic sau auto-suficient. Afirmația potrivit căreia Sfântului Duh i-ar reveni atribute feminine este sprijinită și de concepțiile creștinismului primitiv, adică timpuriu, dar și de cele gnostice care sunt analizate de către C. G. Jung în cartea sa, "Arhetipurile și inconștientul colectiv", topos livresc unde, la un moment dat, psihiatrul elvețian dă exemplul unei reprezentări iconografice a Fecioarei Maria și a Sfântului Duh, frescă sau pictură murală care descrie, în termeni mai degrabă specifici gnosticilor, concepția suprafirească a lui Iisus, iar Fecioara și Sfântul Duh, ipostaziat și de această dată sub forma unui porumbel, sunt legați printr-un cilindru străveziu. Astfel, deși joacă un rol masculin la prima vedere, Sfântul Duh face posibilă nașterea unei ființe încălcând legile firii, deci pune în act o acțiune de tip yin. Creștinismul, spre deosebire de metafizicile indo-pakistaneze, se confruntă cu problema justificării existenței lumii materiale: cum este cu putință ca ceva care ar fi putut să nu fie, care cunoscuse un moment în care încă nu exista și care va cunoaște un altul în care nu va mai exista totuși există? În gândirea vedică, brahmanică, buddhistă, jainistă lucrurile sunt mult mai simple- existența este o iluzie eternă fiind parte integrantă a spiritului universal sau a mișcării universale- în buddhism. Lumea- samsara- există dintotdeauna asemeni lui brahman, Purușa, nirvanei, etc, iar procesul cosmic este un joc magic ("lila") etern. Deci, în creștinism Sfântul Duh face posibilă dualitatea sau alteritatea. Trei este numarul Fiului și, prin extensie, al lumii create. Hegel, în "Prelegeri de filosofie a religiei", analizează în trei etape dialectico-speculative procesualitatea Ideii, diferența marcantă constând în aceea că momentul secund este cel al Fiului, iar cel terțiar și sintetic, unificator, cel al Sfântului Duh. Faptul că natura pseudo-științifică a dogmaticii creștine, cu nimic superioară, din punctul de vedere al fiabilității, scenariilor cosmogonico-cosmologice ale gnosticilor, a concurat la inhibarea dezvoltării științifice și tehnice per se, lăsând la o parte interdicțiile politice datorate Inchiziției, este un adevăr incontestabil după cum la fel de evident este și faptul că orientalii dezvoltaseră sisteme de gândire, la rândul lor idealiste, dar măcar mai coerente și mai self-consistente. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate