Mediaidentitate
Mă numesc Sebastian, sebastian_himself, sebacc2005, sebastianxxx, sebastian4u sau nu contează cum. Am orice nume sau toate numele, iar toate sunt ale mele, atâta vreme cât nu sunt ale altora. Mărturisesc că am jucat toate jocurile first person shooting care mi-au cazut în mână, am bântuit prin hățișurile site-urilor rusești în căutarea programelor piratate, am înroșit tastele scriind mesaje pe messenger. Mai mărturisesc că am descărcat poze porno de la alții, am intrat pe site-urile de matrimoniale, m-am întâlnit în camerele de chat cu diverși pe care i-am mințit, am trimis mii de mesaje și multe, multe altele.
Aceasta este mărturia mea.
Confesio
Stau in fața ecranului si simt ca mă privește. E gol, deși reflexele de la lumina lămpii de birou îl aureolează, îl transformă într-un soi de tabernacol conținând sfinte moaște inaccesibile, imposibil de a fi avute ci, poate doar revelate. Mă simt eu însumi și parcă lipsește ceva, butonul start părând tot mai departe, undeva într-un teritoriu inaccesibil, degetele mele refuzând să-l apese. Parcă e frica din copilărie de a nu te prinde părinții făcând ceva interzis, atunci când, nerăspunzând chemărilor acestora te ascunzi într-un colț ducând mâna la gură în încercarea de a-ți suge degetul ascuns în pumn… de, ai fost crescut bine iar copii mari nu-și mai sug degetul. Degetul vrea să apese, o, dulci reflexe ale unei copilării nevinovate, dar mintea refuză. Parcă o parte din mine face ce a fost învățată, necesitate cumva organică, reflex condiționat sau cum naiba se mai numește, iar eu reneg acea minusculă componentă ce-mi aparține, carne cu unghie, o reneg, încerc să mă împotrivesc ei ca și unui dușman nedefinit dar căruia îi simt prezența.
Ah ce banal… dar totuși o necesitate a fost reprimată, iar mintea mea se întoarce la contemplarea geometriei monitorului. Mă simt victorios închizând ochii care, fără să vrea, caută formele din ecran, cuvintele ascunse acolo, care uneori murdăresc sau luminează suprafața plină de luminofori… „Oare cum o fi un ecran LCD?” se impune un gând, pe care rușinat îl reprim, îl alung departe de mine ca pe o murdărie care deranjează și mă extrage din starea de contemplație mută, plasându-mă în sfera unei sanctități, în care ispitele sunt făcute pentru mai marea glorie a sfântului.
Mă bucur de senzație, e o victorie măruntă dar cu atât mai importantă… Există un Dumnezeu al lucrurilor mărunte și, încet încet, mă simt ca un apostol, proaspăt convertit, un soi de Pavel care, în loc să primească revelația, o are singur. Trag aer în piept și parcă e altfel, îl simt cum îmi umple plămânii ca un fluid dătător de viață, adevărat nectar ce-mi hrănește imaginația și orgoliul, sunt întreg, puternic și mulțumit de mine, întreaga lume e mea. Îmi întind oasele languros, ca și cum mi-aș simți trupul pentru prima dată, deși ochii zboară, fără să vrea, către oglinda neagră a ecranului. Ochii refuză imaginea goală, deși mintea mea se bucură de ea, ca și cum s-ar regăsii, încet încet, pe sine, refuzând evidența semnelor proiectate pe ecran. „Cuget deci exist” exultă mintea mea, cu toate că degetul vinovat, ascultând parca de chemarea copilăriei și a gurii calde și primitoare apasă pe buton.
Instantaneu mă cuprind remușcările iar banalitatea gesturilor mă smulge din rândul sfinților, Pavel devine Saul iar copilul din mine se ascunde în colțul camerei, cu degetul în gură. Huruitul sursei calculatorului îmi cuprinde mintea, freamăt de pădure și susur de apă, invitație într-un regn electronic, cu viață proprie, un soi de realitate mai mult sau mai puțin parazită, în care imaginarul și realul își dau mâna, construind un soi de alteritate.
Ecranul prinde formă, imaginile defilează una după alta, curgând în neliniștea lor programată, impersonală dar seducătoare, promisiune a unei noi întâlniri cu lumea alterității Pentru a câta oară cărțile pe care mi-am propus să le citesc stau aruncate sub birou, în casă trebuie făcută ordine, vezica mă presează, dar mai pot răbda, dar nu contează, trebuie să intru, rețeaua e în față, am hard-ul plin de filme, iar desktop-ul îmi relevă o imagine pitorească, maculată de nenumărate iconițe ale jocurilor care mă preocupă.
Mă simt întreg, aici, la marginea iluziei, gata de o nouă provocare sau experiență, căutând din ochi hieroglifele realităților alternative, ferestre către o lume diversă, plină de atâția alții ca mine, singuri și în același timp împreună. Refuz însă să cedez tentației de a mă împrăștia printre ceilalți, strâng din dinți și contemplu compoziția abstractă de icon-uri de pe monitorul meu, căutând în mine un motiv de a lucra sau de a crea ceva, de a umple ecranul cu ceva care îmi aparține și mă reprezintă, nu un scor de joc, sau o fereastră de dialog din messenger, ci cu cuvintele și gândurile mele, scrise sau imaginate, pline de sensuri, frumoase în singurătatea lor printre atâtea semne pe care le împărtășesc cu alții.
Regretul după ecranul negru, inexpresiv și gol își face loc în mintea mea, ca o nostalgie a copilăriei nepervertite de imaginile altora, petrecută în libertatea formelor pe care le făceam în nisip sau a imaginilor desenate pe trotuar, ocupați fiind, ca băieți, să studiem diferențele esențiale, dar neimportante la acea vreme, dintre noi și fetițele care se jucau în cercul lor, dublat de păpușile care ne priveau cu ochii lor goi și cu anatomia lor incompletă, plăsmuită din plastic.
Închid ochii și alung regretele, mă simt mai gol, dar sunt obișnuit cu asta, nerăbdarea de a intra în comuniune cu mediul electronic îmi ridică pulsul… „sunt aici” e umbra unui gând în mintea mea… și, „Iată, mă înfățișez în fața ta, o tu cel atât de plin de imagini și dătător de iluzii, cu toate chat-urile și jocurile tale, cu toate filmele și muzica ta piratată, cu toată visceralitatea ta minerală pe care o upgradez periodic, etern prieten și companion, fereastră și poartă către un Univers simbolic, populat de atâția alții ca mine, primește-mă la sânul tău și dă-mi din imaginile tale. Lasă-mă să mă împărtășesc din informațiile tale și te voi hrăni cu curent alternativ, indiferent de voltaj.” Mintea mea rostește inconștient această mantră stranie și, cu un gest pogorât parcă din vechi ritualuri, intru online.