1.

Ȋntr-un text al Acad. Mihai Drăgănescu se spune: „Două obiecte fenomenologic se află în vecinătăți de aceiași natură dacă, într-o categorie fenomenologică, între ele există morfisme (legături)”.

Ce înseamnă acest lucru?

Definiția clasică a unei „vecinătăți”, în topologie, spune, simplificȃnd mult lucrurile, că vecinătate unui punct este formată din punctele care se află la o „distanță” oricȃt de mică față de o distanță de referință arbitrar de mică. Observăm că aici este vorba de „distanțe”, deci de un spațiu numit „metric”. Fie acesta și multidimensional. Ce se întȃmplă însă atunci cȃnd numărul dimensiunilor devine infinit? Avem de-a face cu spații a-dimensionale. Este tocmai cazul categoriilor fenomenologice. Iar în acest caz, ceea ce poate „lega” două puncte (adică între ele să existe morfisme), trebuie să fie altceva. Acest „altceva” M. Drăgănescu îl definește drept un „sens” (fenomenologic).

Acum. Dacă înr-un astfel de spațiu adimensional nu se introduce nici o condiție suplimentară rezultă că între un punct și restul infinității de puncte se pot forma șiruri nesfȃrșite pe un număr, de asemenea, nesfȃrșit de direcții. Prin urmare, nici un astfel de șir nu va converge spre o limită. Aici intervine Hausdroff. Care introduce următoarea axiomă de „separare”: „Pentru orice pereche de puncte există două vecinătăți ale acestor
puncte, disjuncte între ele”. Care, atunci cȃnd este îndeplinită, îi permite să emită și să demonstreze următoarea teoremă de convergență: „Într-un spațiu Hausdorff, un șir converge către o singură limită”.

În final, mai trebuie amintit și faptul că condiția necesară dar nu și suficientă pentru ca un spațiu topologic să devină metrizabil este ca un astfel de spațiu să fie un spațiu Hausdorff. Dar, încă odată, o astfel de condiție este numai necesară. Deci într-un spațiu Hausdorff nu trebuie neapărat introdusă o metrică (i.e. definită o distanță). În treacăt se poate aminti că numai Teorema de metrizare a lui Nagata și Smirnov dă condiții necesare și suficiente pentru existența unei metrici pe un spațiu topologic.

Se poate observa că M. Drăgănescu postulează tocmai o asemenea axiomă de separabilitate, specifică categoriilor fenomenologice, utilizȃnd „sensurile fenomenologice”. Prin urmare, spațiul „fenomenologic” Drăgănescu este un spațiu Hausdroff particular. Și, în consecință, aici apar convergențe de „sensuri fenomenologice” către diverse limite.

2.

Acum, cum îmi închipui eu, în mod metaforic, ca se pot întȃmpla lucrurile într-un spațiu fenomenologic Drăgănescu? Am numit un astfel de spațiu „ Lumea Remanențelor Evanescente”

3.

Am șansa ca, din când în când, să pătrund în această lume. Nu mă întrebați cum. Nu știu (sau nu asta contează acum). Este lumea "Sensurilor" și "Semnificațiilor" (nu plină de sensuri și semnificații; ci, pur și simplu a "Sensurilor" și "Semnificațiilor").


4.


Această lume este o lume în care "spațiul" nu există. Și nici "timpul". Sau, mai degrabă, există un rudiment de timp. Cel al "Instantaneității". Fără trecut și viitor. Doar un "Prezent" continuu, în care lucrurile se fac și se desfac instantaneu. O instantaneitate a unei infinități de "prezenturi". Echivalente, dar nu identice.


5.


"Evenimentele-Sensuri" sunt intercondiționate. Fiecare "Eveniment-sens" este un efect al întregii mulțimi infinite de "Evenimente" ("Sensuri"). Si cauză (din infinitatea de "Evenimente-Sensuri-Cauze"), în același "timp".


6.


"Evenimentele-Sensuri se "aranjează" în șiruri de "Semnificații" (asemănătoare/ analoage/ echivalente, dar nu identice). În mod "instantaneu". Șiruri de "Evenimente-sensuri" = "Semnificații", în care fiecare element este "instantaneu" ca și "pauzele" dintre ele. Șiruri care se "mențin" ca să dispară, pur și simplu, într-un "Eveniment-Sens" final, catastrofic (sau binecuvântat). Dispărând o "Semnificație" ca să apară, simultan, mii, milioane, miliarde…de alte "Semnificații".

7.

Ȋn spațiul Lumii noastre cea de toate zilele, Empirică, « văd » cum o astfel de « Semnificație » se proiectează în « spațial » și « temporal ». Adică într-un spațiu metric în care « timpul » nu mai este « instantaneu » ci capătă « durată ». Chiar dacă o astfel de « durată » este limitată. Ca și « întinderea» spațială, de altfel.

8.

O întrebare insidioasă apare: “Cine introduce, în «spațiul fenomenologic Drăgănescu» «semnificații»?”. Răspunsul lui M. Drăgănescu este: “Omul”!

9.

Cred că nu numai. Acolo ar trebui să existe o anumită legitate. Introdusă de ALTCINEVA. Iar atunci cȃnd omul se joacă pe ACOLO poate, sau nu, să o contrazică. Din acest motiv extrem-orientalii vorbesc despre «karmă». Iar « omul » ar trebui să devină conștient de faptul că este posibil să contrazică, sau nu, legitatea de care am vorbit. De aceea i s-a dat « liberul arbitru ». Și ar trebui să devină conștient că, uneori, se cam joacă cu focul.