Spațiul lui Ulysse în poetica eminesciană

“Cerul deasupra-ți schimbi, nu sufletul, marea trecând-o”
("Pentru tâlmăcirea...")

Spațiul pelegrinărilor poetice eminesciene, întocmai ca periplul eroului din Ithaca, este cel legat de credința în “iterul inițiatic”, pe parcursul căruia poți dobândi ceea ce vechii greci visau să atingă: starea de perfecțiune fizică și morală, kalokagathia eroilor homerici, întruchiparea frumuseții fizice și morale. Drumul său poetic va străbate lumea într-o viziune totalitară, iar încercările la care va fi supus personajul vor fi cele de cunoaștere și meditație asupra sensului civilizațiilor trecute. Pe acest spațiu, pornit din Babilon și ajungând în străvechea Dacie, Eminescu va reface istoria multor neamuri, privită din perspectiva înțelepciunii, prin perindarea ciclică de “corsi et ricorsi” a spațiilor ce alcătuiesc lumea cunoașterii sale. Drumul eminescian va sta sub semnul anticului “memento mori”, și va fi opus setei de viață a legendarului erou grec, animat de dorința de a ajunge la Penelopa sufletului său. Ceea ce la Ulysse era cauză și luptă pentru ființare, devine la Eminescu deșertăciune, periplul său fiind o panoramă a deșertăciunilor. Început cu o călătorie acvatică, redusă la proporții mai mici decât cea antică, periplul eminescian va trece peste roata istoriei și se va opri, căutând să descifreze sensul trecerilor umane din perspectiva că totul este supus pieirii:

“Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri...
Unde sfinții se preumblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos”
(“Memento mori”)

De aceea, imaginile acestui spațiu vor fi poate cele mai trainice din toată poetica eminesciană. Convins de truda zadarnică, ce nu duce altundeva decât în moarte, poetul-călător va reface istoria în culori și imagini care să o ferească de destrucția totală a timpului, pentru a dovedi parcă faptul că moartea poate trece peste lucruri, dar nu le poate supune în întregime. Concepută ca o poemă impresionantă, vădind sensul istoric al gândirii eminesciene, adânc grevat în filonul filozofic, “Memento mori” este o carte a ruinelor, umane și materiale. Trecând peste motivul binecunoscutei “fortuna labilis” și a anticului “Ubi sunt qui ante nos în mundo fuere?”, concepții hrănite mai apoi cu vanitatea Ecleziastului, poemul călătoriei inițiatice în istorie va începe cu civilizațiile Orientului, acele mari culturi de piatră, apă și poezie, care și ele au fost în parte distruse de temporalitate. Aceasta este în fond poezia ruinelor Babilonului și a Ninivei. Perspectiva mitică desfășoară dimensiunile la rang hiperbolic:

“Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori...
(ibidem)

Semnul unirii pământului cu cerul pe o axă centrală și simbolul cetății ca centru al lumii, comun cosmologiei babiloniene, are aici prelungiri în natura zeească a regelui ce ține-n mâna-i o lume supusă capriciilor gândirii sale. Efortul uman de a cuprinde nemărginitul și nemurirea prin înălțimi de piatră și de gând este însă unul supus trecerii în uitare:

„Azi? Vei rătăci degeaba pe câmpia nisipoasă!
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munții, gărzi de piatră stau și azi în a lor post...”
(ibidem)

Poate numai lumea piramidelor egiptene mai reușește la Eminescu să păstreze starea lor primordială și să învingă destrucția timpului. Căci așa cum în trecut:

„Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur –
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur...
(ibidem)

tot așa și acum, după trecerea nemiloasă a vremii, totul pare neatins, spulberat în culorile unei stampe vechi:

„Pe-a lui maluri gălbui, șese, stuful crește din adânc;
Flori, giuvaeruri de aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roșii ca jăratic, alte-albastre, ochi ce plâng”
(ibidem)

Arhitectonica, zidită parcă dintr-o antică trufie de a rivaliza cu natura și zeescul, pare o reflectare a mării sfinte, unită cu oglinda cerului, printre nisipuri. Între două mari focare de oglindire, imensitatea apelor și cea a cerului, piramidele par a se coborâ sub pământ sau a se ridica printre stele, eterne ca și moartea, care nu a putut să le treacă în neființă. Simbol al centrului lumii, piramidele pătrund tainele universului, fiind spațiul închis și inițiatic în care alchimia, calea regală, drumul spagiric de reântoarcere la primordiala unire a microcosmosului cu macrocosmosul poate da regelui în „haină de-aur roș” esența celor trei determinări temporale: trecut, prezent, viitor. Numai prin unirea dintre spațiul uman cu cel universal(sinteza micro-macrocosm) vadul vremii se lasă deschis privirilor. Amară cale însă de a descifra negurile:

„În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune –
Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune...”
(ibidem)

Sodomic blestem încarcă mânia deșertului și adunătura de „ginți efeminate”, regi pătați de crime, preoți desfrânați, toate sunt îngropate, ca o pedeapsă divină sub nisipurile tăcute. Catarctic leac și suferință orfică răsună încă și azi de sub nisipuri, unde Memphis-ul își duce ființa la fel ca locuitoarele mării. Căci poate peștii, vegetația marină, nu sunt altceva decât o degradare în mut, sterp, închis, a unor forme de viață ce au fost osândite pentru un păcat neștiut apelor:

„Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte –
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce –
Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-ân zori”
(ibidem)

Din Egipt, poetul călător se îndreaptă spre lumea Bibliei, într-o cântare a cântărilor laică, închizând spațiul sfânt al Ierusalimului într-o ieremiadă:

„Dar venit-a judecata și de sălcii plângătoare
Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare.
......................................................................
Și popor și regi și preoți îngropați-s în ruine.”
(ibidem)

Ajuns pe malurile Greciei albe, născută din mare, poetul vagand pictează cu imagini memorabile, simbolul lumii antice, Elada străveche:

„Să înalț munții Greciei, scânteind muiați în soare,
Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare
Și cu stânci încremenite printre nouri de purpur”
(ibidem)

Imaginată mitic, plină de simboluri celeste („văi adânc repezite-n regioane nourate”, temple, vulturi) țara lui Orfeu rămâne vie prin nemaipomenitul ei cer albastru, straniu, care pare situat foarte sus, poate și datorită atmosferei îmbibată de aburii mării. De aceea, grecii și-au imaginat dintotdeauna locația zeilor săi, paradisul lui Zeus nu în ceruri, ca popoarele creștine, ci pe Olimp, munte care prin înălțimea lui proiectată pe înălțimea nefirească a bolții cerești dă impresia de neatins, imposibil finit cufundat în infinit. Legătura cer-pământ rămâne veșnic una comună Greciei:

„.........................templele multicoloane
Parcă munții-n braț de piatră le ridică și le-arat
Zeilor din ceriuri.......................................
Astfel Grecia se naște din întunecata mare.
Poartă-n ceruri a ei temple ș-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit....”
(ibidem)

Spațiul grec nu mai este unul închis ca în simbolistica cetății Babilon sau a piramidelor. El este deschis lumii ca o caracteristică prea-plină a sufletului european. Lucian Blaga distingea în „Trilogia culturii” dominanta stilistică a unui popor, corelată strâns cu un sentiment al spațiului autohton locuit. Sentimentului de retragere din spațiu, catabasic, înfricoșat parcă de lanțul karmatic al „samsarei”(existenței), ce tinde spre o contopire în nirvana de dincolo de vălul iluzoriu(maya), printr-o eliberare alchemică(muhty), propriu sufletului asiatic, europeanul îi opune sentimentul de înaintare în spațiu, anabasic. Simbol al perfecțiunii, sfera va fi simbolul grec al ciclului rotitor al vieții ce se rostogolește pentru a-și întâlni destinul. Moira greacă este un destin ce se cere întâmpinat, cercetat, înfruntat. Născut din gelozia zeilor antici acest destin este unul care merge, neputând fi întrerupt decât de Parce. Simbolul vieții ca fir ce se toarce, este elocvent pentru sentimentul spațial al grecului.
Și dacă în Asia ne întâmpina spațiul ridicat către cer ca o trufie antică spre nemurire, piramida, ce nu urmărea decât să confirme că trupul, deci omul, nu dispare după moarte, și ele piramidele și tehnica îmbălsămării pot da lumii dovada perenității lor, Grecia ne întâmpină cu simbolul a trei arealuri ce cumulează fidel armonia greacă, caracterul etnic, semnificația și rostul său între neamuri. În primul rând este spațiul lui Socrate, al gânditorului ce nu și-a putut găsi adevărații adepți, silit să bea cucută:

„Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu
Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu”
(ibidem)

Sintagma „gândirea-i e în doliu” simbolizează tocmai neputința de a se face înțeles de semenii săi, pe care maieutica sa se străduia să-i scoată la adevăr:

„În zadar el grămădește lumea într-un singur semn...”
(ibidem)

Pasul spre celălalt spațiu e făcut sub pavăza conștiinței geniului grec, născut din arta de a sculpta marmura sau cuvântul, fiind spațiul lui Praxiteles și a lui Homer:

„Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară
Dalta-i tremură...înmoaie cu gândirea-i temerară
Piatra rece, neted iese de sub mâna-i un întreg
Ce la lume își arată palida-i, eterna-i fire...
(ibidem)

Opera, simbol al perenității, rămâne veacurilor, fiindcă este născută din mistuire interioară și durere:

„O durere-ncremenită printre secolii ce trec”
(ibidem)

Ultimul areal grec este cel al lui Orfeu, simbolizând înalta simțire a Greciei pentru natura ce o înconjoară. Cu harfa sfărâmată Orfeu refuză distrucția lumii într-un gest umanitar demn de spiritul grec:

„De-ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări înflată,
Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,
Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut...”
(ibidem)

Apocalipsa terestră va fi refuzată de poet în dauna unei întreceri eterne cu cântecul lumii și al mării. Și el va cânta căderea Greciei, o cădere maiestuoasă, neamintind nimic de destrucția Orientului:

„Dar el o azvârli în mare...Și eterna-i murmuire
O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,
Împlând halele oceanici cu cântările-i de-amar.
De-atunci marea-nfiorată, cânt-a Greciei cădere
Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie-n zadar...”
(ibidem)

Dar parcă nu Grecia este cea căzută în uitare, fiindcă ruinele ei au rămas și azi ca un semn peste vremi, poate noi oamenii suntem cei căzuți într-o perpetuă devenire spre neființă:

„Dar mai știi?...N-auzim noaptea armonia din pleiade?
Știm de nu trăim pe-o lume ce pe nesimțite cade?
..............................................................................
Poate urmează-a arfe-i antice suspinare-aeriană,
Poate că în văi de caos ne-am pierdut de mult...de mult.”
(ibidem)

Căci pentru Eminescu Grecia este spațiul gândirii și al artei, nimic din aureola războinică a homericului Ahile sau Aiax. De-abia când călătoria lui ajunge în antica Romă vom întâlni simbolul năvălirilor războinice, ridicate la rang de legendă:

„Auzita-ți de-mpărați stând pe tron cu trepte multe?
Fruntea-ncinsă de luceferi făcea lumea să-i asculte...”
(ibidem)

Armele și cruzimea lor trec în spatele pompei cu care Cezarii învingători intră pe sub arcurile triumfale în cetățile cuprinse de lăcomia Romei, fără însă a putea scăpa de sensul central al unei noi vanități ce se cere ascultată și înțeleasă în orbirea lor de regii ce domină Senatul:

„Pe sub arcuri triumfale trece mândru-nvingătorul
Și-amețit abia aude cum vuiește surd poporul...”
(ibidem)

Imperiul Roman nu va mai avea soarta seninei Grecii armonioase, blestemul țâșnit din mii de piepturi supuse robiei va fi foc mistuitor:

„Evul arde – Roma este oceanicu-i mormânt”
(ibidem)

Supusă parcă contrastelor, ca orice călătorie, poema ne prezintă acum peisajul mitologic al Daciei. D. Bolintineanu se străduiese în maniera timpului său să croiască tablouri cât mai ideale despre Dacia străbună, dar efortul lui a fost prea mare pentru puținătatea mijloacelor literare, la el fiind pregnantă o dulceață a versului, care obosește și nu-și găsește aroma timpului. „Traianida” sa tinde spre o atmosferă idilică, la fel ca peisajul dacic din „Memento mori”, dar la Eminescu forța imginativă creiază imediat senzația de autentic, fabulos, mit:

„Dar cât ține răsăritul se înalț-un munte mare...
El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare.
..............................................................................
Munte jumătate-n lume – jumătate-n infinit”
(ibidem)

Oriunde ne-am opri, spațiul de culori împrumutat parcă din iconografia veche, ne întâmpină cu perfecta osmoză dintre albastrul de Voroneț, cu roșul de sânge, galben solar și verdele deschis al câmpiilor vara, sub arșiță. În plus, este o trăire și o simțire a mitului pe care Eminescu nu-l înfrumusețează, așa cum ni s-ar părea din abundența imagistică, ci îl redă cu grija celui preocupat să respecte întrutotul culoarea locală:

„Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrăvi-întunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce se-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineață,
Ale rozelor lumine împle stânca de roșeață,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint”
(ibidem)

Acesta este spațiul zânei Dochia și a zeilor supuși lui Zalmoxis. Cucerirea de către romani a acestei țări mirifice, demnă de închipuirea basmului, este și ea extraordinară. Mijloace termice, auditive, dinamice se împletesc într-un cor antic ce povestește despre războiul celor două neamuri, completat prin nori de ciocnirea zeilor. Se pare că cerul și-a desfăcut baierele, întruchipând mărețele scene de luptă dintre zei, care, ca niște făpturi reale, sunt gata să se prăvălească peste bătălia de jos, bătălie și mai aprigă, pentru că pe pământ sunt făpturile din carne și sânge, ce se cer răscumpărate prin moarte. Ființe ale regnului animal, pașnice de altfel, iau și ele parte la ciocnirea crudă, sensul istoriei și omenirii se curmă parcă în acest punct, se pare că omenirea își așteaptă ultimele clipe:

„Lumea pare răsculată din caotic-adâncime
Nori se suie-n stâlpi și globuri”
(ibidem)

Comprimarea atmosferei face ca cerul să atârne parcă acum cu podoabele sale peste pământ. Apariția titanilor lui Jupiter tonans execută magistral decoprimarea spațiului, imensitatea lor proiectată pe boltă, readucând la proporții normale căzutul glob albastru, rotunjindu-se astfel imaginea armoniei:

„Și tunând ei urcă cerul, surpând scările de nouri...”
(ibidem)

Bourii, animalele sacre ale Dunării de jos, străpung într-o vâltoare titanică norii cei de sus, în timp ce arma lui Zamolxis, uraganul, capătă proporții hiperbolice:

„Cântăreț e uraganul pentru lupta care arde,
Bolta lirei lui e cerul, stâlpi de nori sunt a lui coarde.”
(ibidem)

Spațiul tridimensional eminescian se așează aici într-o a patra dimensiune, temporalitatea, mitul, tehnica apropierii și depărtării cadrelor de luptă fiind făcută printr-o știință exactă a îmbinării de culori. Pământul însângerat și cerul albastru par din nou să se contopească:

„Și răniți, urlând ei bolta o coboară – ș-o coloră
Cu-a lor sânge care-n râuri ude, roșii, de-auroră,
Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin”
(ibidem)

Înfrângerea dacilor e pecetluită, iar printre dezolant de tristele imagini ale căderii Daciei, Decebal își aruncă întreitul blestem, profetic semn peste vremi, îndemnând istoria să-și continue drumul ce va călca nu peste multă vreme sub pașii altor neamuri de cotropitori legiunile romane. Pentru călătoria eminesciană peste secoli viața nu este decât un vis al neființei, deșertăciune și numai deșertăciune purtăm în ființa noastră izvorâtă de la zei.
Periplul ulyssean se va încheia la Eminescu sceptic, eroul său nu va mai ajunge nicicând să vadă pânza Penelopei, privirea lui aruncată în urmă fiind doar o rememorare a ceea ce atâtea neamuri au crezut că au înălțat în decursul trecerii lor pe pământ. De fapt, panorama unei deșarte iluzii universale le-a cuprins în Lethea eternă, unde toate neamurile și toate lucrurile, câte au existat și vor mai exista, se înfășoară în raza blândă a uitării.