Nici un om nu seamănă cu altul.În aceasta constă frumusețea actului creației.Nici un om nu este numai bun sau numai rău.De aici vine complexitatea existenței.Nici un om nu este numai trist sau numai vesel, omul fiind caracterizat printr-o diversitate a stărilor sufletești.
Chiar dacă unii oameni mă dezamăgesc, pe și mai mulți îi apreciez pentru caracterul și personalitatea lor.
Ne petrecem viața în neștiință și păcat, cu timpul un cămătar care ne împrumută ani, iar în prostia noastră îi irosim, cu dobânda moartea.
Locuim cu chirie în spațiul timpului, care stăpânește peste sine ca un împărat nemuritor și deseori uităm de el până când plictisul, ca o vietate sinistră, mușcă din noi și cheamă timpul să ne inoculeze nerăbdarea și neliniștea de a fi împovărați cu secunde.
Timpul are vârsta veșniciei și poartă omul spre abisul neființei, iar viața noastră este o pradă devorată încet de timp, care consumă lacom zile și nopți din carnea noastră, până rămâne din noi doar moartea.
Seara, toate orele nefolosite sunt golite în pubela timpului, de unde cerșetorii strâng leșurile secundelor pe care le deschid pentru a se hrăni cu carnea lor.
Ne guvernăm propriul regat de dureri, cu rațiunea vâslind zi și noapte prin apa stătută în căutarea odihnei, când “timpul devine un deget într-o lume fără mâini”.
Viața este stereotipă și monotonă ca marea, cu zilele scurgându-se ca val după val, cu unele furtuni care ne răvășesc și apoi trec, cu existența care se surpă în moarte ca un val spart de stâncă.
Am îmbătrânit cu un secol consumat cinic și perfid de nereușite, temeri ,obsesii și angoase și am întinerit cu o clipă de fericire, pe care am încercat să o întindem ca o linie subțire de-a lungul vieții, însă s-a rupt în punctul ce unea iluziile cu deziluziile.
Clipa de fericire s-a întors într-un timp al tristeții și suferinței, când iubirea se împarte într-un “tu”, ca un semn al exclamării pus la sfârșitul unei tăceri acuzatoare, și un “eu”, ca un semn al întrebării pus la începutul iubirii cuibărite undeva între îndoieli și bănuieli.
Am fotografiat cu cugetul stările și emoțiile , le-am developat pe hârtia sufletului și am obținut fizionomia tristeții.

Lăcomia supune timpul din care face un instrument pentru a-și atinge scopul, acela de a acumula prin orice mijloace, licite sau ilicite.Lăcomia se hrănește cu iluzii și speranțe, dezvoltă interesul și egoismul, cu banul devenit obsesie și fetiș.
Tiran cu scopul îmbogățirii ce calcă în picioare oamenii sărmani, lăcomia este o nerăbdare de a mulțumi egoismul și face din interes crez și totem din bunuri materiale.
Avocat al vanității ce pledează în instanțele vicleniei și înșelăciunii , lăcomia dă surescitare stărilor și violență acțiunilor.
Spre deosebire de răbdarea unui om calm, care este o calitate ce dizolvă plictisul în ocupație și împarte timpul într-o așteptare cu curgere uniformă și lină, nerăbdarea unui om lacom este un viciu morbid încolăcit ca un șarpe pe liniște, dezorganizând structura intelectului și distrugând controlul de sine.
Lăcomia este ca o fiară ce-și urlă dorințele pecuniare crase în minte, creând vedenii sinistre mișcându-se printre coșmaruri mercantile diurne.
Dorințele de înavuțire nesatisfăcute generează ura care se defulează în răzbunări ilogice și nedrepte asupra oamenilor mici.
Lăcomia este surdă și oarbă față de dreptate, altruism și cinste, și își revarsă defectele asupra celor cu care vine în contact.
Minciuna, viclenia, înșelăciunea sunt acoliți ai lăcomiei, cu ajutorul cărora aceasta distruge existențe calme și liniștite.
Frustrarea de paiață și de marionetă a celui înșelat de omul lacom, îl poartă către o destinație incertă către ceva necunoscut , închis între zidurile propriei sale limitări.
Omul lacom este într-o lume morală un om-eroare, căci defectele sale sunt mai multe decât calitățile și au o influență malefică asupra celor cu care interacționează, iar materia răului are preponderență față de materia binelui.