agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-05-06 | | Ispita cunoașterii a înfierbântat și fascinat de-a lungul miilor de ani multe minți luminate. Adesea, cunoașterea a fost sinonimă cu sacrificiul suprem, ca singurul mod de a impune ideile novatoare unor structuri umane și sociale letargice și speriate de progres și adevăr. Sacrificiul de sine și respingerea compromisurilor a reprezentat o pârghie importantă pe scara evoluției umane și șansa de a impune progresul în fața civilizațiilor care se complăceau într-o organizată somnolență. În Evul Mediu, inchiziția a căutat să împiedice expansiunea cunoașterii prin axfisierea minților luminate. Totuși, dorința de a scoate la lumină adevărurile de necontestat, folositoare omenirii, i-a îndemnat pe unii dintre savanți să accepte martirizarea și defăimarea. Curiozitatea este selectivă și subordonată în mare parte intereselor egoiste, specifice omului mai puțin evoluat din punct de vedere spiritual. Realitatea este înțeleasă și acceptată de fiecare dintre noi, într-un mod personal și particular, în funcție de puterea de înțelegere a minții și sufletului, a manifestărilor vieții sub toate aspectele ei, de la banalitatea cotidiană a trăirilor instinctuale și necontrolate, la perceperea conștientă și spațio-temporală a universului material și spiritual. Sufletul uman pendulează între nevoia de certitudine și dorința de afirmare, compromisurile reprezentând balastul care echilibrează balanța între obiectivitate și subiectivitate, între sentimente și nevoile fiziologice. Adevarul, ca stare a conștiinței la nivelul înțelegerii umane, este relativ pentru că oglindește în gândire, segmențial și în funcție de interese, realitatea obiectivă. Acesta, de multe ori este impus de factori ce nu pot fi stăpâniți sau controlați în totalitate și de fenomene ce doar par a fi înțelese. Ființa umană are nevoie de adevăruri, fie și parțiale sau relative, pentru a-și păstra echilibrul psiho-emoțional și chiar material. Minciuna reprezintă un refugiu al conștiinței de care, de asemenea, omul are nevoie de a supraviețui uneori, sau pentru a se putea menține pe linia de plutire a sentimentelor și evenimentelor. Omul fiind o ființă a propriului interes poate să se mintă pe sine sau pe cei din jurul său în funcție de împrejurări. Puțini dintre noi acceptăm altruismul ca mod de existență când este vorba să dăm dovadă de acest sentiment nobil față de semenii noștri, dar îl așteaptăm de la ceilalți și chiar îl revendicăm în numele moralei și al bunului simț. Sacrificiul individual are drept finalitate tot un scop personal, egoist sau meschin. Puritatea sufletească de cele mai multe ori este iluzorie. Tentațiile vieții materiale sunt prea mari și într-un fel sunt la îndemâna noastră pentru a nu profita de ele, dar cu cât acestea devin mai mari, cu atât mai mult ne îndepărtăm de lumina divină, care strălucește încă de la naștere în sufletul fiecăruia dintre noi. Cu fiecare tentație la care cedează, începând încă din pruncie, omul pierde din acea strălucire întipărită de Dumnezeu în matrița sufletului său și devine robul patimilor care de cele mai multe ori îi întunecă mintea, îl urâțește spiritual și implicit moral. Majoritatea științelor afirmă că omul are doar o viață și trebuie să profite din plin de ofertele iluzorii ale acesteia, însa a profita de viață nu înseamnă să-ți bați joc de tine însuți și de aceasta prin felul în care înțelegi să o trăiești. Puțini dintre noi știm sau acceptăm să trăim în demnitate și lumină spirituală. Pentru foarte mulți, umbrele sunt mai atractive deoarece oferă posibilități și plăceri ascunse, care stârnesc interesul prin misterul ce planează asupra lor și atrage ca un magnet sufletele slabe, dornice de aventură, de trăiri intense, însă periculoase. Dumnezeu a creat spiritul ce sălășuiește în ființa umană după chipul și asemănarea Lui spirituală și înainte de a-l trimite pe Pământ, în trup de carne și sânge, acesta a fost înger. Nu toți îngerii s-au supus autorității divine și Creatorul i-a pedepsit tăindu-le aripile și izgonindu-i pe veci într-un spațiu al disperării și al urii. Fiind trimiși pe Pământ, îngerii au devenit muritori și astfel Dumnezeu le-a dat posibilitatea de a cunoaște lumea tentațiilor, lumea în care gândirea abstractă, impusă și controlată de creier se împletește cu latura sentimentală a înțelegerii, imprimată aprioric în suflet și supusă de multe ori discordiei. În viața întrupată, trebuie să învățăm ce înseamnă iubirea, bunătatea, toleranța, răbdarea, încrederea, loialitatea, spiritul de sacrificiu, suferința spirituală și trupească, umulința. Trebuie să înfruntăm abuzurile din exteriorul nostru și slăbiciunile din interiorul ființei noastre, minciuna, trufia, ura, invidia, ignoranța, teama, foamea, setea și nu în ultimul rând, propriile dorințe și patimi de tot felul. Oare câți dintre noi reușim să trecem testul purificării prin încarnare, în lupta cu tentațiile și agresiunule la care ne supunem reciproc? Suntem ascunși, cinici, egoiști, hărpăreți, răzbunători, sadici, indiferenți la nevoile și suferințele celorlalți. Ne distrugem fizic și moral între noi pentru a ne demonstra că suntem puternici. Dar ce înseamnă a fi puternic? Nicidecum a ucide și a distruge de dragul de a ne demonstra forța și autoritatea. Un om este puternic atunci când poate renunța la vicii și orgolii, la egoism. Specia umană cu cât îmbătrânește, cu atât mai mult vrea să se arate plină de virtuți, numai că virtutea nu este o calitate, ci o stare evoluată a spiritului, care poate deveni o povară pentru ființele lipsite de curajul de a lupta cu propriul demon. Refugiul în virtute poate fi periculos dacă suntem lipsiți de inițiativă, deoarece aceasta poate deveni o himeră la umbra căreia se pot ascunde automulțumirea și iluzia că suntem ceea ce ne dorim, dar realitatea o respinge. Nu este obligatoriu să fim virtuoși, ci doar cinstiți cu noi înșine – și acest fapt implică ceea ce se numește curaj, fiindcă puțini dintre noi acceptă să recunoască, în primul rând, în adâncul ființei lor și după aceea în fața celorlalți, când greșesc. Ar fi minunat să avem permanent tăria de a ne analiza ascunzișurile sufletului și minții, de asemeni, dorința de a ne purifica de toate tentațiile nocive și degradante. Ne putem înnobila sufletul iubind și ajutând în aceeași măsură atât aproapele cât și dușmanul. Nu vreau sa fiu considerat patetic, dar cred ca abia atunci ne putem mândri că suntem virtuoși. Iubirea ne spală de păcate și ne apropie de Dumnezeu. Cel Atotputernic nu ne-a părăsit, după cum se crede, ci doar ne-a lăsat să ne descurcăm singuri deoarece nu ne mai recunoaște ca fiind creați după chipul și asemanarea Lui și asta datorită faptului că ne-am îndepătat de El prin decăderea morală și spirituală, prin demonizarea noastră datorită dorințelor exagerate de acumulare materială și a dorinței nesăbuite de a fi cu orice preț stăpânii altora. Suntem ahtiați după "arginți", palate, onoruri... Toate sunt efemere și dintre acestea nu luăm nimic cu noi în lumea celor drepți. Egiptenii bogați își îngropau morții alături de bogățiile acumulate în viață, în speranța că vor mai avea nevoie de ele; dar, se amăgeau, pentru că spiritul nu se hrănește cu substanță materială ci cu lumină și iubire, atât când este întrupat, cât și în starea de existență transcedentală. Nimic nu este întâmplător din tot ce ni se întâmplă. Întâlnim persoane a căror prezență ne repugnă și ne îndrăgostim instantaneu de persoane necunoscute. Uneori, indivizi din anturajul nostru sau din afara lui, ne fac rău fără un motiv bine întemeiat sau înțeles de noi, alteori, producem suferințe celor apropiați, cuprinși de un impuls necontrolabil. Suntem chinuiți de întrebări, de remușcări și nu găsim motivări plauzibile pentru faptele reprobabile ale celorlalți și pentru unele dintre acțiunile noastre de care ne este jenă sau teamă să discutăm. Ne îndeamnă cineva sau ceva necunoscut și neînțeles să facem ceea ce uneori nu dorim sau regretăm? Impulsul este întipărit în memoria spiritului fiecăruia dintre noi și răzbate prin timp din viețile trecute de care majoritatea nu ne amintim deoarece suntem foarte întinați. Cei mai multi dintre oameni au de ispășit pedepse karmice pentru tot felul de păcate, sau trebuie să fie răsplătiți pentru acțiunile și gândurile pozitive din trecut. Este adevarat, religia creștină, și mai ales cea ortodoxă, nu acceptă ideea reîncarnării ca dogmă pentru că Iisus Hristos nu ne-a spus nimic clar în acest sens, cu excepția faptului că viața este veșnică și ne-a demonstrat prin învierea Lui, în a treia zi de Paști, că spiritul nu moare niciodată. Desigur, interpretările religioase nu corespund totdeauna cu cele laice deoarece nici interesele celor două părți nu sunt identice mereu, iar păcatul sau ceea ce înseamnă păcatul, provoacă desele divergențe. Religiile asiatice propovăduiesc reîncarnarea spiritului. Buddha, la ieșirea din coapsa dreaptă a preastrălucitoarei fecioare Măyădevi a anunțat că se află la cea de-a 550-a întrupare și ultima, evenimentul având loc cu 500 de ani înaintea nașterii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Toți muritorii, indiferent de religiile în care au fost inițiați, vor afla cu timpul și în funcție de cât de evoluați sunt din punct de vedere spiritual, că sunt supuși aceluiași ciclu de evoluție spirituală, prin repetarea reîncarnărilor, până la purificarea și iluminarea deplină, iar la sfârșitul ciclului se vor întoarce definitiv în împărăția Lui Dumnezeu. În fond, toate religiile au același țel: credința în și apropierea de forța divină, indiferent de mijloacele pe care le folosesc. Însă, pentru a ne apropia de Creator, trebuie să-L căutăm și să-L descoperim în noi înșine, iar pentru a fi iubiți de El, trebuie ca faptele și gândurile noastre să fie pozitive față de toate ființele. Creștinismul, Islamismul, Iudaismul și nenumăratele secte religioase propovăduiesc iubirea, mila, milostenia și iertarea aproapelui, pe lângă rugăciuni ca mod de a fi aproape de Dumnezeu, în timp ce Buddhismul și Taoismul propovăduiesc detașarea de materie, de eul personal și de semeni, pentru atingerea Nirvanei. Dacă noi, muritorii, am cunoaște ce urmează să ni se întâmple, ne-am feri să ne mai facem rău unii altora. Presupunand că într-o viață anterioară am greșit față de o persoană ori i-am produs un mare rău, este foarte probabil ca în existența actuală să ne reîntâlnim cu acea persoană, desigur având altă înfățișare și chiar alt sex și va trebui să-i plătim. Acea persoană ne va întoarce răul într-un mod asemănător cu cel făcut de noi în trecut. Binele făcut în trecut se poate întoarce la noi ca răsplată, sub forma unui serviciu ori a unui ajutor nesperat, totuși nu toate întâlnirile și legăturile pe care le avem cu diferite persoane în această existență, reprezintă reîntâlniri karmice. Putem face bine și rău cu voie și fără voie, iar acestea ne pot fi făcute la fel, cauzele datorându-se, în primul rând, caracterului nostru complex, care înglobează în structura sa atât binele cât și răul – ce se manifestă în funcție de slăbiciunile sau puterea de a ne controla și conștientiza impulsurile altruiste și pe cele de agresiune. Cu cât mai mult vom face bine semenilor în mod dezinteresat și vom gândi pozitiv, cu atât mai mult ființa noastră va înflori și spiritul își va desăvârși evoluția. Cu ajutorul gândului rostit și nerostit omul poate face mult bine, dar și mult rău, totul depinzând de forma de energie mentală pe care o transmite: pozitivă ori negativă. Energia gândului transmis telepatic poate vindeca mari suferințe trupești și sufletești sau poate distruge ființe nevinovate, în funcție de încărcătura benefică ori malefică pe care o transportă. Un gând ori un cuvânt rostit sub impulsul patimii și al mâniei poate deveni otravă ucigâtoare pentru cel împotriva căruia se folosește, pe când un gând ori un cuvânt de mângâiere, poate alina și chiar vindeca suferințe pe care medicamentele nu reușesc să o facă. Credința ființei umane în Dumnezeu și diavol se reduce la gânduri și cuvinte. Iisus Hristos, în timp ce se afla pe Pământ, le-a arătat oamenilor că prin credința lor și prin evitarea păcatului, se puteau vindeca de boli incurabile și chiar puteau învia morții. Practicile de magie ne demonstrează cum gândul și cuvântul ne pot face viața un coșmar, ne pot distruge psihic și fizic. Manifestarea minții umane este foarte complexă, subtilă și greu de pătruns. Din punct de vedere anatomic, creierul reprezintă o anumită cantitate de materie, un organ, dar cine îi poate cunoaște cu adevărat toate tainele, toate funcțiile, procesele psihice și biologice? Neuronii și impulsurile electrice transmise de aceștia în urma unor procese chimice produc ceea ce numim inteligență. Inteligența este nativă și reprezintă facultatea de a înțelege ușor, de a rezolva situații și probleme diverse, multe dintre acestea fiind noi pentru experența individuală și personală a omului. Definiția de mai sus nu rezolvă, însă, esențialul problemei și anume care este mecanismul producerii gândirii și cum funcționează acesta în mod inteligent. Generalizând, căutarea unui răspuns provoacă o mulțime de întrebări ce sporesc amplitudinea curiozității perpetue; aceasta, la rândul ei, poate ajuta la dezvoltarea psihică a individului, curiozitatea aducând noi descoperiri, dar și suferința de a nu putea afla tot ce dorim și când dorim. Permanent există o condiționare produsă de diverși factori externi și interni ființei umane, independenți de voință, însă uneori dependenți de acceptarea unor reguli, condiții, transformări care conduc spre voința individuală. Nu putem cunoaște tot deoarece ori încă nu suntem pregătiți pentru a afla, ori nu avem voie să aflăm datorită impurității noastre spirituale. Puritatea spirituală focalizează înțelepciunea în mintea noastră și ne deschide poarta spre infinitatea cunoașterii. Omul gândește atât cu mintea cât și cu sufletul. Perfecțiunea și lumina revelației se revarsă în exterior din armonia minții cu spiritul. Mintea rezolvă problemele de gândire abstractă, în timp ce spiritul aduce echilibru și toleranță sentimentelor. Numai simbioza dintre cele două planuri armonizate, creează superioritatea ființei umane în fața animalului pur instinctual. Omul înțelept caută mai mult în interiorul lui în timp ce omul îndrăzneț caută în exteriorul ființei sale. Dacă nu reușim să contopim cele două moduri de căutare, nu vom putea ajunge la esența fenomenelor, la înțelegerea ființei umane și a universului, în care ordinea și dezordinea se amestecă într-un mod greu de descifrat. Ființa umană, prin complexitatea ei de particule materiale și spirituale, reprezintă un univers la scară redusă, care se transformă și evoluează prin voință proprie, dar sub îndrumarea unor legi stabilite de Creator. De curând a fost descifrat genomul uman. Unii dintre savanți se gândesc deja la clonarea omului. Dar va înnobila Dumnezeu o clonă cu un spirit benefic, ori aceasta, pur și simplu, va fi luată în stăpânire de un spirit malefic? Nu cumva savanții care doresc clonarea omului, sunt deja posedați de forțe malefice? De multe ori curiozitatea excesivă l-a dus pe om la pierzanie sau a produs multă suferință. Să nu uităm de coșmarul armelor nucleare, acesta există și poate distruge oricând specia umană printr-o singură apasare pe un buton de către un nebun sau de către un om malefic. De asemenea, nu trebuie sa uităm că suntem muritori și nu avem dreptul să ne asumăm calități ce aparțin Celui Atotputernic, pentru că, pe lângă faptul că vom fi trași la răspundere, putem produce dezechilibre grave în lanțul de manifestare a vieții pe Pamânt după legi necunoscute nouă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate