Spațiul geniului în poetica eminesciană


Spațiul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, cel al genialității, este singurul care scapă determinărilor dureroase ale existenței în poetica eminesciană. Prin el poetul capătă dreptul la nemurire și pana sa, conștientă de potența artistului, desemnează caligrafii de mit și basm vechi, iar mitul Luceafărului și al magului călător în stele vor da cea de-a patra dimensiune a spațiului eminescian: situarea în mit, în istorie.
Timpul, dar nu cel obiectiv, ci cel mitic, va deveni o dimensiune a spațiului, în care folclorul și prelungirile lui culte vor sădi semnul lui Hyperion, ce nu cunoaște nici limite, nici vârste. Nemurirea din basmele noastre va deveni la Eminescu o realitate a artistului, ce ființează dincolo de om și lumea sa, cunoscând experiența telurică și învățând din ea cum să nemurească poezia, iubirea și propriul eu.
În primul rând – o definire a termenului de mit, una din coordonatele de frecventă preferință în creația eminesciană. După Wellek – Warren(„Teoria literaturii”, pag. 245), mitul este o structură narativă de tip fabulativ, antonim și contrapunct al logosului. În termeni mai clari, el este domeniu nedeterminat, exprimare irațională sau intuitivă în opoziție cu rațiunea și principiile ei sistematice. În cazul lui Eminescu ne vom opri la L. Blaga, care în „Trilogia culturii”(pag. 291), împarte miturile în: mituri semnificative, cu semnificații care pot avea un echivalent logic și cele trans-semnificative, ce revelează ceva fără echivalent logic. A încerca să interpretezi mitul, să-i găsești ideea, înseamnă a-l privi ca pe o alegorie. Miezul său secret rămâne misterios ca și substanța din oul primordial. Interpretarea „Luceafărului” ca o poveste a geniului nefericit pe pământ naște alegoria spiritului ce nu-și poate găsi un corespondent în teluric, natura sa ontologică cerându-i celestul și lumea esențelor, nu muritorul ce piere. Unde este filozofie, mitul nu mai doarme, el este un sistem de concepte degradante.
Ion Negoițescu, în „Poezia lui Eminescu”, afirma că antumele ar purta în ele niște mituri semnificative, cărora li se poate interpreta deschiderea prin alegorie, iar postumele ar curge din miturile trans-semnificative, misterioase ca și visele omenirii. E foarte greu de făcut însă o astfel de disociere. Așa cum în personalitatea sa poetul osmoza niște date antitetice, din care va rezulta măreția sa de geniu, în poezie ceea ce este caracteristic va fi simbioza semnificativ – trans-semnificativ, ceea ce va naște mitul fundamental al creației eminesciene: mitul cunoaștere-creație. Și acest mit se realizează atât în plan gnoseologic („Porni Luceafărul, / Creșteau în cer a lui aripe...”), cât și în creație („Șoptește, vânt falnic furtuna o-nhață / Aripile-i leagă o togă în stânci”), prin care păstrează analogia cu Cuvântul care a creat lumea; cunoașterea și creația sunt în fond niște acte rituale, mitul fiind partea vorbită a acestor acte, născut dintr-o degradare a cuvântului. Aceasta este linia din „Luceafărul”. Prin degradarea mitului ajungem la basm, prima parte din „Povestea magului călător în stele” – reintegrat apoi mitului viziunilor primare.
Astfel, orice act de cunoaștere-creație este sacru, indeterminat, mit. Viața liricii eminesciene se învârte pe doi poli: timpul sacru (imobil) și timpul profan (mobil). De aici, conceptul de timp sacru, eternitate, acel Ahasver românesc, întâlnit și în antume (magul din „Strigoii”, Demiurgul din „Luceafărul” – factor necreat și generator, eternitate pură) și în postume (magul călător, ascetul din munte), ce ar corespunde unui timp aspațial și unui spațiu atemporal, mișcare - nemișcată, și un timp curgător (profan), între trecut-prezent-viitor, pendulare între moarte-viață-moarte, timpul iubirii și trecerii ei. Întreaga mișcare a mitului se va face între aceste două forme apriorice, structurate pe două principii de viață antice: încălcarea restricției date prin hybris (Luceafărul dorește integrarea în teluric, deși condiția sa uranică îi cere neantul și firmamentul solar, ascetul din munte, călugăr tânăr, fost împărat, ros de patima gloriei, dorește să iasă din umanul său firesc, adus în lethargia stoică, practicând asceza și euthanasia) pentru ca apoi prin fronisis, înțelepciunea pură, atât Hyperion, cât și fiul de împărat, să se întoarcă la vechea cale, cea dreaptă, prin mijlocirea unor factori de tipul ”deux ex machina”, cum ar fi înțelepciunea Demiurgului sau sfătoșenia de basm a magului și bătrânului împărat. Universul cheie ce apropie cele două capodopere este:

„Ei au doar stele cu noroc
Și prigoniri de soarte.
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Și nu cunoaștem moarte.”
(„Luceafărul”)

În ambele creații se întâlnește la un prim nivel de analiză o influență populară, comună riturilor de trecere și integrare, tema omului fără stea, a feciorului de împărat fără noroc la vânat, formă alegorică a omului fără noroc, fără o justificare existențială. În basmele românești noul-născut cere: ”Scufă și salbă să se ducă-n lumea largă, / cal de călărie, stea la pălărie”. Credința populară că fiecare om își are legat destinul de o stea vine din anticul „Timaios” al lui Platon, prelungindu-se la Eminescu într-o adevărată teorie a îngerilor păzitori ai omului (platonicianul suflet) ce izvorăște dintr-o bogată sideromanie. Hyperion, deși nemuritor prin substanța dată de Demiurg, astru (fixitate aparentă) și rază (mișcare aparentă) simte legătura cu o stea a lui, dar nu din punct de vedere al concatenării stelei cu destinul său, acest destin în cazul lui fiind neantul, ci din punct de vedere erotic. Este aici o reminiscență platoniciană a sufletelor - jumătăți ale întregului prim, androginul, care se caută pentru integrarea lor în unitatea inițială. Hyperion, chemat prin formulă telurgică de Cătălina, se simte atras de ceea ce îi este necunoscut. Și atunci, ca într-o sală de oglinzi imense și înșelătoare, care este Cosmul, Hyperion va năzui spre teluric, în timp ce feciorul de împărat fără stea din povestea magului va căuta și va găsi, efemeră însă, dragostea unui înger-stea, în viziunea arabă a corespondenței înger-stea, îngerul somnului. Postuma se apropie mai mult de basmul popular prin chiar apariția bătrânului împărat, care prin structura sa naturală, zidită parcă în tron secular, reânvie dulcea vrajă a poveștii cu feciorul de împărat plecat în lumea largă în căutarea norocului. Ursitoarea bătrână a încurcat paginile zodiacului său și steaua sa a căzut. Motivul antic al drumului, acel „iter” ulyssean, inițiatic, simbol al trecerii de pustie, curge astfel în cele două poeme, Hyperion și feciorul de împărat pregătindu-se pentru el. Pe acest drum se vor urma cei doi „pe când noaptea ș-aprinde blându-i soare”. Este un drum de cunoaștere-creație, pentru atingerea căii supreme spre bine și adevăr, kalokhagatia grecească. În zborul lor uranic cei doi se vor întâlni într-un punct numit fatum ineluctabil, venind din direcții opuse: Hyperion parcurgând drumul razei (cer-pământ) - feciorul de împărat drumul visului (pământ-cer). Suntem acum în acel timp sacru, rezultat din însuși punctul de plecare: „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată” și „În vremi de mult trecute, când stelele din ceruri / Erau copile albe cu părul blond și des”, dar, în vreme ce feciorul va păstra contactul cu acest timp, cosmosul magului fiind o existență într-un timp și spațiu sacre, Hyperion va pătrunde în timpul profan al Cătălinei și lumii ei înșelătoare. Hyperion, esență, vine dintr-o lume pură, dar de care este plictisit, pentru că timpul nu-și iese din matcă niciodată, el vine deci din imaginar în real, atras tocmai de neputința unei realizări în lumea sa. E aici categoria „apropierii” de teluric, care-l cheamă cu o voință erotică sublimă, din păcate nerealizabilă practic, e atracția pe care o are asupra lui apa, Cătălina fiind o apă, principiul feminin teluric, germinativ și tandru: „Ea îl privea cu un surâs / El tremura-n oglindă”, pentru că el este revărsat pe trupu-i, pe fața ei „întoarsă”, Cătălina fiind simbolul oglindirii Luceafărului în ape, dorința de fapt a imersiunii acvatice, acel complex ofelic de contopire cu apa, astrul știind că apa dă viață, ea fiind maternă, putând să te nască din nou, să-i dea ceea ce de fapt Hyperion dorea: viața ca alternanță a morții. Cătălina se dovedește însă a fi o apă clară, strălucitoare („O prea frumoasă fată”), de aceea oglindirea în ea va fi una superficială, narcisistică, ea nefiind apa substanțială, profundă, în care Hyperion și-ar fi găsit realizarea. Feciorul de împărat fără noroc, parcurgând drumul invers este atras de văile și spațiile mute, categoria „departelui” putându-i-se aplica. La el dorința nu vine dintr-o decepție a imaginarului, ci dintr-una a realului, fuga în imaginar (lumea magului) fiind căutarea de fapt a valorilor umane perene. Ceea ce îl atrage pe el este focul, focul ca atracție, lumea firmamentului stelelor și a lunii.
La un al doilea nivel de analiză vom asimila cele două tipuri de eroi conceptului de geniu. Larg întâlnită în literatura universală, tema geniului și a titanului răzvrătit își scutură aripile și pe lirica eminesciană. Romantismul, așa cum era el structurat după schisma din 1830, se arăta lumii cu o fațetă revoluționară, al cărei simbol era titanul răzvrătit, Lucifer aruncat în hăuri ori Cain înfrățit cu Satanail împotriva ordinii angelice, dar și cu o fațetă lirică, cea retrasă din lume, a geniului neânțeles, conștient de micimea gloatei, simbol învăluit atât de sugestiv, odată cu simbolismul alchimic al florilor răului, de aripile albatrosului baudelairean. Căci ce altceva este Hyperion decât un element uranic, înzestrat cu nemurire de Demiurg? Ce altceva este feciorul de împărat decât geniul fără stea, retras în lumea somnului, întruchipare a morții? Amândoi nu sunt niște răzvrătiți, ca Satan sau Cain, ci mai degrabă o ipostază a unui Daimonion socratic, ieșirea din sine a divinității, evadare din ordinea logică și morală ce i-a fost impusă ontic sau cum spunea G. Călinescu: „appolinicul cu o scurtă criză dionysiacă” - iată esența geniului. Printr-un hybris universal, Hyperion este ipostaza divinității ce iese din sine și se luptă cu sine, încercând imposibilul (a deveni muritor), devenind Daimon. Ce altceva încearcă feciorul de împărat decât să oprească roata universului pentru a-și alege o stea a destinului său, deci pentru a opri divinitatea din eterna-i perindare prin timp și spațiu?
Dar cât de mare este diferența între Eminescu și Byron sau Lermontov! Zborul uranic eminescian implică elementarul spațiilor prime. Cain nu poate gusta sublimul beției rotirii printre astre, fiindcă drumul lui nu e făcut prin propria-i mișcare, ci prin mijlocirea răului, a lui Lucifer, ce-l poartă spre neant. Călătoria cosmică a lui Byrone este doar o caracteristică a verificării posibilităților eroului, pentru Hyperion ea constituie momentul fundamental al existenței sale. Demonul lui Lermontov era unul magic, posibil și fără geniu, pe când Hyperion și fiul de împărat sunt arhetipuri ale unui demon creator, trecerea spre acest palier făcându-se prin geniu ce transformă natura magică, primejdioasă, în creație pozitivă. Ajunși la confruntarea cu realitatea spre care tindeau (Luceafărul - Cătălina) și (feciorul de împărat – glorie și mărire) și puși față în față cu înțelepciunea Demiurgului și a magului, cele două poeme se încheie într-o resemnare tragică. Este aici o inversare de termeni prin chiar soluția finală. Edificat de lutul înșelător, Hyperion face drumul înapoi, printre aștri (pământ - cer), iar fiul de împărat este adus înapoi pe pământ (cer - pământ). Luceafărul este acum un fiu de Demiurg care urcă, feciorul de împărat este un Luceafăr stins care coboară.
Astfel se structurează atmosfera celor două poeme ce sunt legate în punctul de plecare printr-o concepție a legăturii om-astru, diferențiindu-se în final: steaua lui Hyperion va rămâne în însăși strălucirea sa de astru – căci nemuritorul nu poate avea o stea a sa, pentru că destinul său este al esențelor, atemporal și aspațial, unde opoziția trecut-viitor se tulbură într-un prezent etern și indescifrabil. Feciorul de împărat va mai călători în căutarea stelei sale, povățuit de ascet și de iubirea îngerului somnului.
Genialitatea, retrasă departe de cercul strâmt și rece al lumii, e însăși forma nemuririi. Geniul este natura ipostaziată în artă, ceea ce rămâne să privească zbaterea umană de undeva, de sus. Artistul devine prin geniu conștient de calea dobândirii tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Străbătătoare de patimi și dureri, steaua lui Hyperion va răsări asupra vieții și morții, ca o dovadă a perenității omului prin artă, iar întreaga operă eminesciană va sta sub semnul acestei genialități. Dincolo de vremi și de poet va fi doar neantul pur, pe care nu-l vom cunoaște niciodată, iar restul, desigur, este marea și veșnica tăcere.