Aleksandr Isaievici Soljenițîn își doarme somnul de veci printre nobili, disidenți și artiști, la cimitirul Mănăstirii Donskoi, fostă Muzeu al Ateismului si al Arhitecturii, temniță bolșevică pentru copii, crematoriu sovietic, loc de înhumare pe ascuns a victimelor Cekăi și închisoare atât Patriarhului martir Tihon, acum canonizat, cât și Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de pe Don, atribuită lui Teofan Grecul, mai cunoscuți românilor dintre vecinii proaspătului mormânt fiind nu istoricul Kliucevski ci filozoful Piotr Ceaadaev și generalul alb Anton Denikin.
Cel ce a ales încă din 2003 acest loc de pomenire, vedem astăzi, când sunt la modă praxiologia vieții orientate și studiul academic al geniului obligat, că nu este numai un mare scriitor rus ci și un egal lui Michelangelo și Beethoven prin performanțele sale miraculoase în ce privește lucrul bine făcut, nouă muritorilor de rând aproape inaccesibile, care par a ține de Istoria Omului ca specie.
Orfan din fașă. Scriitor rus ortodox descoperindu-și devreme vocația și alegând totuși matematica drept carieră – filologia sau filozofia fiind prea ideologizate în anii marii terori staliniste, iar trecutul de ofițer țarist al tatălui putând atrage atenția serviciului de cadre. Șocul războiului, în care fiul de văduvă se avântă așa cerând onoarea de scriitor rus. Șocul Gulagului. Credința. Soluție strălucită - șarașka, acel institut de cercetători deținuți, accesat ca specialist în bombe atomice cum a americanilor! Șocul despărțirii de Natalia Reșetovskaia cu numai un an înainte de eliberare. Șocul cumplit al cancerului și romanul de Premiu Nobel extras din această experiență. Domiciliul obligatoriu pe viață în aulul Kok-Terek din Kazahstan, sub cel mai frumos cer înstelat din lume. Exploatarea Dezghețului hrușciovian publicând celebra nuvelă O zi din viața lui Ivan Denisovici. Valorificarea corespondenței în Arhipelagul Gulag, nu numai a mărturiilor ci și a observațiilor foarte critice venite, de pildă, de la Varlam Șalamov, baza incisivului text fiind totuși formidabila documentare proprie. Șocul urii scriitorilor sovietici, în frunte cu Șolohov, care cere nu a nu se publica textele lui Soljenițîn prin revistele literare, cum păți Paul Goma la noi recent, ci a face imposibilă însăși scrierea lor! Replica nimicitoare la imaginea aceluiași Șolohov, deposedându-l de Donul liniștit spre a-l atribui multă vreme credibil unui Feodor Kriukov. Răbdarea de a nu părăsi URSS în 1970 când cu Nobelul, mai importantă fiind vocea destinului: a scrie și a răspândi Arhipelagul Gulag era rostul trecerii lui prin lume, deoarece Occidentul e insensibil la mizeriile economice și ideologice cotidiene ale omului sovietic, dar se teme, după Auschwitz, de infernul concentraționar. Tot acum, Natalia Dmitrievna Svetlova și cei trei băieți. Un fel de normalitate. Mari prieteni: Mstislav Rostropovici, Heinrich Böll. Percheziții. Sinuciderea Elizavetei Voronianskaia după ce KGB-ul obține unul dintre cele trei exemplare ale manuscrisului. Flexibilitatea de a decide publicarea nu în URSS, cum nădăjduise, ci în Vest, a Arhipelagului Gulag, menținând măcar prioritatea variantei în limba rusă. Ajutorul acordat victimelor bolșevismului Șocul exilului decis de Brejnev în perspectiva Helsinki a Destinderii. Șocul primirii dure în Occident nu numai de către intelectualitatea de convingeri sau de finanțări bolșevice. Condițiile perfecte pentru scrierea operei majore Roata Roșie, asigurate atât la Cavendish, Vermont, cât și lângă Moscova, la Troițe-Lîkovo.
Și, în fine, loviturile finale, care pot dărâma moralicește și un semi-zeu.
Nouă ni se tot spune că postmodernismul sfârșitului american al istoriei ființei umane este de o toleranță nețărmurită și că trebuie atunci să înghițim cu voioșie și aplauze furtunoase demitizarea-vitriolarea voievozilor, a lui Eminescu, a Bisericii și a tuturor scriitorilor ante-optzeciști din țară sau din diasporă, pe când cel mai mare șoc trăit de Soljenițîn în exil a fost tocmai impactul cu irascibilitatea agresivă, dogmatică, cvasi-brejneviană, a Occidentului la critica sa! După discursul de la Harvard, i s-a reproșat scriitorului rătăcitor până și refuzul de a-și strica rusa literară, știută nichitastănescian de mai multe ori ca instrument al exprimării, spre a-și însuși în loc engleza fluentă, eventual ca star tv! Mai mult încă, deja în 1986, dinspre disidența însăși vin atacuri la patriotismul și credința sa, un fost autor de imnuri pentru cosmonauți prezentându-l într-o distopie de succes publicului larg ca pe un slavofil încuiat ce visează la a se proclama țar la Moscova!
Cel mai greu de îndurat fiind însă, știm cu toții, Tranziția, după întoarcerea în Rusia, priveliștea corupției și a incompetenței, confruntarea cu penuria de cadre născută din lipsa de infrastructură intelectuală generată de totalitarism și perpetuată de Autoelită spre a evita concurența tineretului idealist la împărțirea fondurilor culturale și așa ridicol de inconsistente.
Occidentalizarea Infrastructurii Intelectuale rămâne și în România un deziderat mai degrabă al secolului XXII, de după facerea autostrăzilor, stând și azi în ruină Biblioteca Națională începută de Ceaușescu, fără a necăji pe cineva. De aceea, nimic consistent nu se poate scrie acum aici despre Soljenițîn Reacționarul! Iar dacă dispune vreun român de acele texte rusești din care să rezulte capitularea Zek-ului dinaintea KGB-ului, un asemenea studiu critic ar deveni o ustensilă de valoare inestimabilă. Pana atunci, mă tem că formulele denigratoare sunt doar Idei Primite, de la manipulatori experimentați. Și chiar în cel mai rău caz, prevăd că îi vom acorda lui Soljenițîn acea circumstanță atenuantă de care beneficiază cu larghețe Jean-Paul Sartre, de ale cărui prostii spuse la bătrânețe nu s-a mai scandalizat atâta lume.
Mai degrabă am avut în Rusia o strategie de izolare a scriitorului în dacea sa, cum se va fi procedat cândva cu Gorki, decât recunoașterea completă a meritelor antibolșevice. Să nu uităm că prezența dlor Medved, Putin și Gorbaciov la ceremonii nu echivalează unor funeralii naționale, atribuirea numelui Soljenițîn străzii Bolșaia Kommunisticeskaia e un nimic propus și pe la București, iar reprezentarea Occidentului la tristul eveniment, inclusiv cea intelectuală, pare să se fi redus la tipizatele telegrame de circumstanță, iar pe la televiziuni la reacții autopublicitare.
Iată de ce am convingerea că investiția în omagierea lui Aleksandr Isaievici Soljenițîn prin publicarea la București sincronă cu Moscova a Operei Complete este pe termen lung profitabilă, iar aici în RO ridicarea grabnică a unei statui ar putea ține loc de cinstirea abstractă a Disidentului, pentru că e previzibilă opoziția intelectualității atitudinare la a se acorda atenție lui Paul Goma, petiția inițiată în acest scop putând fi semnata la adresa: http://www.petitieonline.ro/petitie/
statuia_lui_soljenitin_pe_soclul_lui_lenin-p33461045.html

România are ocazia de a da o productivă lovitură de imagine plasând la București, în calea coloanelor oficiale ale vizitatorilor străini, statuia lui Soljenițîn pe soclul încă existent al lui Lenin din Piața Scânteii.
Aleksandr Isaievici Soljenițîn este și va rămâne simbolul mondial al biruinței omului asupra totalitarismului. Gloria sa abia începe. Arhipelagul Gulag, Pavilionul Canceroșilor și Roata Roșie se vor reciti mereu altfel. Conul de umbră de după 1989 în care a fost ținut incomodul moralist se poate explica prin spaima Occidentului de o critică nimicitoare și întrucâtva meritată pentru risipirea azi a resurselor celor de mâine. După trecerea lui Soljenițîn lângă Tolstoi și Dostoievski această frică nu mai există și o prioritate în omagierea sa devine un avantaj de imagine pentru România.
Înălțând o statuie marelui disident în Piața Scânteii, care i-ar putea prelua numele, bucureștenii ar arăta lumii întregi că noi românii nu avem resentimente față de poporul rus, ci am respins doar imperialismul, cu deosebire pe cel roșu.
Numai așa s-ar schimba semnificația de arhitectură colonială, tipică țărilor ocupate, pe care o are, în monstruoasa ei masivitate de import, Casa Scânteii.
Deja, la 6 august 2008, Președintele României Traian Băsescu a conferit post-mortem Ordinul Național "Steaua României" în grad de Mare Cruce disidentului rus Aleksandr Soljenițîn (1918-2008), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1970), "pentru curajul și demnitatea de care a dat dovadă, remarcându-se ca una dintre cele mai mari conștiințe ale Rusiei secolului XX, și pentru contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului literaturii universale", apreciere interpretabilă și în logica condamnării oficiale a comunismului – o altă prioritate românească.
O statuie a lui Soljenițîn, în valul de demitizări inițiate de grupările postmoderniste, care la noi l-au lovit cu deosebire pe Eminescu, ar avea și avantajul de a contribui la îndrumarea tineretului spre descoperirea marii literaturi ruse și a Literaturii în general, stimulând astfel întoarcerea bucureștenilor la lectură și reabilitând statutul scriitorului în societatea noastră.