Fericirea este un concept atât de relativ. M-a fascinat ce spunea Freud: „Fericirea este visul unui copil realizat la vârsta adultă”. Numai că adulți fiind, am uitat să mai visăm, am uitat să fim copii. Am devenit contabili, economiști, psihologi, doctori în dragoste, dar am uitam să fim și copii. De aceea suntem indiferenți, reci. De fapt nu căutăm fericirea, căutăm doar un concept utopic, o definiție din dicționar. Suntem pragmatici. Nu ne mai permitem să fim fericiți, nu mai avem timp. Trebuie să rămânem echilibrați, cât mai insensibili, dacă se poate invulnerabili. Asta ne va face mai puternici?
Sunt dușmanul acestui gen de gândire. Nu reprezintă decât atitudinea unor lași ce fug de încercările inerente care apar în viață atunci când iubești. Sunt un extremist al iubirii. Prefer să sufăr decât să nu-mi pese, prefer să mă doară decât să simt plăcere fără sentiment. Prefer să iubesc decât să pretind că iubesc, să mă prefac că iubesc, să mă amăgesc că iubesc. Prefer să scriu și să urlu întregii lumi că exist și iubesc.
Detest oamenii care spun: țin mult la tine! Sunt niște ipocriți.
Le este frică să iubească. Le este frică să se dăruiască cu adevărat.
Sunt prea preocupați de orgoliul lor, de persoana lor. De fapt se simt atât de bine, nu sunt deranjați de nimic, nu vor suferi deloc în caz de nu merge ceva pentru că nu se vor implica cu adevărat.
Vor spune: sunt așa cum sunt, nu-ți convine, mergi în altă parte…
Suntem așa cum suntem? Privește în oglindă și întreabă: cine sunt eu?
Romain Roland spunea că „Fericirea înseamnă a-i cunoaște limitele și a le iubi”.
Am căutat vreodată limitele? Nu mă refer la performanțe intelectuale, la acumulări materiale sau la sporturi extreme. Am iubit suferința, boala ca pe un semn divin? Am iubit când am iubit? Ca și când am face dragoste cu Dumnezeu? Sau singura limită pe care am atins-o vreodată este doar orgasmul fiziologic? Iubirea, o mișcare mecanică, repetitivă, în care pretindem că suntem zei. Nu-l condamn pe Kant pentru ceea ce a pierdut. Cum de asemenea nu-l condamn pe Iisus pentru ceea ce nu a făcut. Cum de asemenea nu mă condamn pe mine pentru ceea ce sunt. Important este că înțeleg ceva. Important este ca tu să înțelegi ceva. Următorul pas depinde numai de noi.
Abbé Delille spunea că „Fericirea aparține celui ce face fericiți”.
Gândește-te, câți oameni ai făcut fericiți pe parcursul vieții tale? Vei descoperi că ai lăsat în urmă numai persoane triste, suferinde, decepționate, bolnave. Persoane marcate pe viață. Dar ce-ți pasă ție? Nu ești tu de vină. Nu ai promis nimic. Doar fericirea ta contează și tu nu trebuie să lupți pentru a o obține. Ea vine de la sine pentru că tu o meriți. Tu deții atuurile fericirii. Tu ești magnetul. Tu ești liderul. Tu ești cel care nu trebuie să sufere.
Þi se pare că sunt prea dur cu tine?
Sau consideri normal faptul că dacă îi faci pe alții fericiți, ți se cuvine și ție de la Dumnezeu un gram de fericire? Și dacă nu vei primi, îl vei ignora? Vei spune, ce fel de Dumnezeu este acela care lasă atâta suferință în lume, atâta suferință în inima mea? Îți vei plânge de milă și vei nega Dumnezeul din tine? Tu ești responsabil pentru tot ce se întâmplă în jurul tău, iar ca să atingi fericirea cu vârful degetelor, trebuie să începi prin a-ți schimba atitudinea.
Nu pot fi indiferent, nu am această calitate a ta. Însă nu-ți voi putea spune care este calea ta. Am și eu contradicțiile mele. Între ceea ce simt și ceea ce gândesc, între ceea ce gândesc și ceea ce scriu. Mintea este uneori trădătoare de suflet. Dar asta mă face să-mi pun mereu întrebări… Eu nu vin cu o rețetă, eu vin cu o contradicție. În interiorul contradicției se află cheia.
Mereu stâlcesc cuvântul plăcere. Iubirea nu-mi place când dă și când cere… Sunt un extremist al iubirii. Acuma stau și rescriu lumea. Și cu fiecare cuvânt, mi se scurge o picătură de viață.




premiul I - Concursul național de proză "Visul", 2007