Bine-a spus, cine-a spus că suntem un aluat. Până una, alta… cică ne frământăm singuri. Deși, personal, cred numai parțial chestia asta, o iau de-a gata, așa…, mai mult să mă eschivez de la recunoașterea greșelilor proprii, etalându-mi ignoranța. Câteodată, e greu să fii prost definitiv până la capăt, pentru simplul motiv că interacțiunea cu hazardul (a treia mână invizibilă care te frământă) te poate descalifica oricând în cursa cu ipotetica destin+a-ți(e) presupusă, de exemplu, printr-un simplu accident (de orice natură). Sună bine și aproape exact acest „de orice natură” prin natura pleonasmului suprapus: gaura neagră pe care pui „abțibild-ul” cu gaura neagră, având pretenția să se și vadă! Mă rog… incoerența mă caracterizează, deci, vă rog: fiți indulgenți.
Compoziția aluatului, categoric diferită, ne face unici (încă de la naștere). Unicitatea, încet, încet, se personalizează de la sine, amplificându-se de cele mai multe ori, prin auto-frământarea cu propriile mânuțe derivate fix dintr-un cap moștenind în subconștient niște instrucțiuni precise, de care nici măcar n-avem habar. Cel puțin, asta e varianta pe hârtie… Modelarea de ansamblu, suferă în mod firesc, transformări atât cantitative, cât și calitative. Întrebarea ne-pusă ar fi: cât de mult ar putea influența coordonatele destinației auto-modelarea? Suntem până la urmă niște ”simple” calculatoare extrem de sofisticate în care dacă (iertați-mă!) rahat bagi, rahat scoți? …sau devierea, sensibilă, este rezultatul și efectul direct, incontestabil, pe termen lung, al majoritarei funcții de timp în care variabila auto-modelare, privită ca investiție, devine o asigurare IQ? Paradoxal, părerile sunt împărțite: unii susținând IQ-ul ca fiind o rezultantă directă a compoziției de bază, neinfluențabilă semnificativ de alți factori externi în afara celor ereditari, iar ceilalți (nonconformiștii), susțin că orice transformare este posibilă atâta timp cât ”coca” nu se răcește și implică dospitul. Mă ofer voluntar pentru cei din urmă. Motivația am găsit-o în serverul cu refuzuri de a mă considera idiot. (Asta nu înseamnă că nu sunt!:)). Totuși, ferindu-mă să dau definiții, cred eu, un om… ”normal”, are în compoziție câte puțin din toate. Combinate și legate macromolecular după același principiu (după cum a vrut bunul Dumnezeu, sau mama natură – cum vreți dvs.), doar procentele calitative și cantitative diferă în toată această matrice, certificatele de proveniență și conformitate fiind aceleași indiferent de producători, atâta timp cât se pot numi oameni. Majoritatea componentelor, deși purtătoare de informație, sunt calitativ ”mutanți absoluți” către rețelele evolutive ulterioare. Sâmburii sunt doar niște structuri din care se dezvoltă macrostructuri, iar acestea, odată dezvoltate, au rolul bine definit în balansul existențial. Comparația micro/macro n-are nici un haz, fiind depășită din start de destinație chiar ca atribut. Macro poate avea infinit mai multe destinații, deci evoluția (ca fenomen) devine decisivă, mai ales dacă i se aplică corecțiile modelatoare și auto-modelatoare, capabile să contra-balanseze deficiențele inițiale, sau chiar să le elimine în unele cazuri. Studii genetice recente aduc la suprafață remodelări ale unor limitări care până nu demult păreau de nedepășit în hăul micro. Ignoranța sperie prin debitări de tip: ”clonări”, ”uniformizări”, etc. Nimic mai neadevărat! De la corecții, la evoluția macro e distanță mare, iar în opinia cercetătorilor, aceasta nu poate fi controlată, decât cel mult în absența inteligenței naturale.
Altfel spus, o idioțenie, poate fi un lucru extrem de folositor:
…recitind-o, tocmai am râs (amar, cu cei 10%, dar nu din dotare, ci de care știu).