agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-14 | |
Răscolind prin sertarele literare am dat de o carte peste care s-a așezat praful prea timpuriu și nejustificat. Este vorba despre "Gheare de lumină" scrisă de Dumitru Brădățan, o carte de dimensiunea unei lame de ras, dar cu tăria alcoolului dublu rafinat.
"Falsul tratat de vânătoare" pe domeniile lui Lucian Blaga (nume dat de Vasile Andru), își propune, să jongleze cu idei într-un univers poetic străin, aducând la rându-i o altă serie de mistere, mai actuale, potențând și reînprospătând opera blagiană. E un joc gratuit, nevinovat, o violare de domiciliu fără repercusiuni. Versurile lui Blaga devin puncte de reper, discursul capătă autonomie, se dezvoltă și chiar depășește, intenționat sau poate involuntar, teritoriul marcat inițial (ce-i drept și acesta având granițele foarte greu de reperat). Jucându-ne puțin am putea spune că la un nivel metatextual autorul "îmbogățește întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister" dată fiind ambiguitatea genului acestui text. Nu putem preciza dacă este poezie sau proză fără a ne asuma un oarecare risc, astfel încât îl putem considera cum vrem în funcție de resorturile noastre intime și formațiunea spirituală . Dumitru Brădățan adoptă o atitudine egocentrică, contemplativă, de naivitate impusă în fața materiei de toate dimensiunile. Strigătul în deșert de sorginte biblică nu este patetic, ci real, verosimil, ca urmare a transei induse de corola de mistere. El preia lumina cosmică și metamorfozând-o , o transferă asupra lumii, desacralizată, mult mai aproape de condiția noastră umană. "Biologia e un decor", starea de spirit devine un canal de transmitere. Lumina, materia, apar ca niște animale domestice, cărora le-a mai rămas visul spre nemărginire, și care "își fac cruce după perdea", dar pot fi privite și din unghiul personificării: "lumina își pleacă brațele-n jos, pleoapele. Fruntea ei mă mângâie". Digresiunea este soluția adoptată de scriitor pentru eliberarea din mrejele meditației și deconectarea cititorului de la probleme serioase, fapt pentru care întreaga construcție a cărții este mai degrabă enumerativă decât enunțiativ-descriptivă. Ca o pledoarie a modernității, Dumitru Brădățan ne oferă o viziune în slow motion, care îndeamnă spre o interpretare la nivel fonetic : " Lu-mi-na... u: lung și sfâșietor striiiiigăăăăt, până la capăt- i: miez; mediocru, vesel, zglobiu, vertical a: limpede, inițial, categoric. Epitaf!" O altă dimensiune interesantă este aceea spațio-temporală și aici remarcăm din nou acea umanizare, instanța cronologică fiind dezbrăcată de rigiditate, privită nu ca factor exterior ci mai degrabă din perspectiva imanenței: "Timpul o pasăre, un apus; fețele lui sunt spicele, strașnicele stele". Lumea este văzută ca teren de joacă, umăr pe care să plângi, întruparea erotismului. Autorul se folosește de o mască pentru a surprinde realitatea din spatele formelor, totuși aceasta pare să fie masca unui "histrionism cu nuanțe grave", un fel de joc de-a râsu'-plânsu'. "Pe ruina unui arbore ochiul meu se desfată. ochiul se desfată și natura umblă prin lume ca un râu. e vară. omul urcă în cer. cerul coboară pe pământ, tăcerea e la mijloc și pământul își poartă stelele și Păsările și lutul." De observat e sensul verbului "a se desfăta", care nu apare în postura propriu-zisă ci cu o notă de tristețe, ca un ochi care nu poate sta deschis de greutatea lacrimii. Vazute din prisma acelor tristeți disimulate dimensiunile se întretaie , limita realitate - ficțiune devenind aproape inexistentă. Aceasta este o caracteristică a întregii cărți. O notă aparte și din punctul meu de vedere un avantaj, il dă aerul bucolic care se revarsă în toate ungherele acestei creații. De la lumânările care ard mocnit în vatră, până la metaforele rușinoase ascunse sub pietre și dangătul trist al clopotului de la Drăgoiești, totul respiră trecut, se vitaminizează din cenușa strămoșilor, inclusiv erosul. Acesta este ramificat , "erosul își întinde brațele. e multă forță și anarhie...", și acoperă o gamă semantică mai largă, stratificându-se într-un mod piramidal: de la iubirea pentru materie, până la iubirea maternă și cea de tip sexual. Nu lipsesc elementele comune, care dau o notă de puritate, specifică universului poetic blagian. Cum aș putea să închei dacă nu cu un citat din "Gheare de lumină" : "Cu cheia, închid porțile și trag zăvorul. Încotro? Îmi fac cruce în taină". |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate