Frumoasă țară, România - spunea un hâtru - păcat ca e locuită!
Dar odată recuperați din hârtoapele comicului acestei constatări, ma întreb dacă oamenilor dintr-o anume parte a lumii, ca produse ale istoriei ce sunt, li se poate atribui în exclusivitate vina pentru tot ce se petrece la ei in ogradă. Pot fi absolviți cu nonșalanță ceilalți actori ai tragi-comediei, popoare învecinate, ape, forme de relief, spirala ADN, efecte speciale meteorologice? Nu cred! Însă căutând după tipicul firii, la alții, vinovățiile pentru tot ce ni se întâmplă, mi-e teamă că expediez problema și clasez cazul, precum justiția locală, lasciv dănțuitoare in suspecte ritmuri alzheimer. Multe se pot imputa romanilor, ca și englezilor dealtfel, ori francezilor, nepalezilor sau japonezilor. In lipsa unui bine absolut, totul e negociere de sensuri. Scapă cine poate!
Dar urmărind o înregistrare a procesului nazistului Eichmann, am fost șocat de seninătatea cu care, mult după ce dramele s-au consumat, pasiunile s-au stins și istoria și-a lămurit din consecințe, criminalul își exprima cu seninătate, în cifre și date precise, convingerea sinceră ca "și-a făcut datoria" și stupoarea că trebuie să dea socoteală pentru conștiinciozitate și dăruire. M-am surprins fericit dinaintea acestui tablou sumbru al principiilor rătăcite de costuri.Jubilam că aparțin unui popor, care în superficialitatea lui latină, nu poate trăi simțul datoriei până în pânzele albe ale unui atare maraton de uitare de sine și de atâția "ceilalți". Suntem niște orgolioși, suntem definitiv în fruntea faptelor noastre. Proporțiile nu sunt niciodată aceleași, contemplate din lojile sufletelor noastre balcanice, distanta de la dragoste la ură nu marchează semnificative diferențe. Semnul imperial roman al clemenței orientat către gladiatorii din arenă înseamnă la noi dualitatea lui "omoară-l dar lasă-l sa trăiască" iar memoria reține doar dreptul de a nu-și aduce întotdeauna aminte. Dacă ar fi să admit,de dragul retoricii, restricțiile inerente oricarei clasificări,românul, e prea comod ca să se dedice atât de complet, e prea emotiv pentru a putea fi consecvent.De aici îi vine și iertarea, că prea mult a iubit. Produsul mașinăriei culturale germane, pare să meargă pana la capăt, indiferent unde ar fi acesta. Românul, dacă nu știe de la început unde e capătul datoriei, nu-și permite să și-o asume integral.Iar când dezmembrezi datoria în fragmentele care o compun descoperi un mozaic de imagini interesante dar nici o functionalitate. Intermitența datoriei e pentru noi firul Ariadnei prin Labirint. George Bernard Shaw, spunea cândva că atunci când un prost este jenat de ceea ce face, va spune ca își face datoria.
Totuși, după atâtea frustrări istorice si echivocuri pasionale, ar fi fost o minune să nu ajungem să arborăm cicatrici perene. Parvenitismul a devenit reflexul exagerat prin care loviții acestor plaiuri încearcă să se descotorosească de jena propriului lor trecut, a atâtor compromisuri si cedări. Or, cel mai greu e sa te rupi de tine însuți. Putini reușesc, cei mai multi îngroașă rândul blazaților sau pe al falșilor profeți. România crizei morale perpetue, e spațiul unde, în virtutea atâtor confuzii morale, petrecute in atâtea opțiuni îngrădite, "nici un bine nu ramane nepedepsit". Frustrații au întotdeauna in vizor cate un binefăcător pe care să-l umilească de pe culmile unui statut cu care nu se afla in termeni tocmai armonioși. Decăderea morală nu necesită efort de rupere, e naturală, lina, ușor amețitoare si plăcută. Nici n-o simți. Te trezești instalat în ea cu tot confortul personalizat al vilelor, țoalelor scumpe, mașinilor de lux si femeilor frumoase. Cincizeci de ani de communism au strivit individualitățile, au uniformizat, au redus totul la cel mai mic numitor comun. Natura își revendica în noi acum, dreptul la neuniformitate. Era o inocență să aștepți de la un înfrânt, victorii de o etică răsunătoare și imediată. Distanța de la barbarie la civilizație nu e un salt, altfel, campioni ai bunelor maniere ar fi fost maimuțele, nu oamenii. Bieții reprimați ai altor vremuri, s-au trezit asediați brusc de oportunități dezlănțuite si singura condiție a opulenței, nu era decât ca ei sa fie acolo si sa și-o revendice. Vina lor e ca n-au știut să manufactureze din ea produse de uz privat si secret. Tot ce e exclusiv pentru noi, e moderat. Exagerările sunt pentru ceilalți, aproape de fiecare dată. Ele sunt "Jocul nostru de artificii" cum spunea Joyce. E ceva tragic în această ușurință de a obține. Riscul de a te apropia de un om de succes, e comparabil cu gestul de a baga mana printre gratiile de la grădina zoologică, un fel de ruletă rusească, fără să poți vedea daca dincolo de ele e un ierbivor sau un carnivor. În România, s-a petrecut ceva și mai șocant: S-au scos gratiile. Oamenii nu mai știu cu precizie daca sunt in afară sau înăuntru, daca mănâncă sau sunt mâncați. Înfrântul te poate îmbia din prag cu umilința sau cu parul. În el s-au zdrobit granițele dintre nuanțe. Victoria autentică e o construcție; înseamnă efortul de a pune cât mai multă distanță culturală între umilință și par. Parvenitul român este de fapt un înfrânt care triumfă. Victoria lui nu se află la o distanță sigură de prăbusire, triumful nu i-a stins infrangerii gustul amar. Nu are strategii, nu se leagă cu planuri etice de propriile lui fapte. Se lasă purtat de ele. Degustă cu mândrie de ales al destinului fructele unui Eden nemeritat dar perceput într-un cotlon obscur al înțelegerii sale ca temporar si nesigur. Trăiește fiecare zi a triumfului ca pe ultima. Se instalează definitiv într-un provizoriu de la care stoarce prin tortură, tot fastul de care are nevoie pentru a se convinge pe sine că nu visează. Opulența lui este de fapt piramida în care își îngroapă morții sufletului de vii, incă neîmpăcați cu eternitatea. Problema parvenitului nu este că prosperă ci intelegerea că prosperitatea nu i se cuvine decât poate printr-un capriciu de neînțeles al sorții. Cei mai mari profitori au fost dintotdeauna niște neîncrezători in ei înșiși. Nesiguranța tezaurizează. Odată trezindu-se in vârful piramidei,loc devenit accesibil printr-un vicios dezechilibru, se vor răzbuna zdrobind valorile care i-au ținut, inexpugnabile, lungi ani la distanță. O, sa nu ne facem iluzii! Snobii, cei ce maimuțăresc religiozitatea in proximitatea valorii, o fac doar pentru că nu dețin încă mijloacele de a o vandaliza. Odată bogați, slabii de înger ai alpinismului pe dâmburi, dobândesc în mod natural orgoliul cultivării propriilor limitări care par responsabile de victorie, fiind in ordinea stranie a cauzelor, atât de aproape de ea. Un ministru al regimului comunist, înfierând fandoseala studiului limbilor străine, declara fără să clipească: Am ajuns ministru și ,iată, nu am avut nevoie de vreo limbă străină pentru asta.Dintr-o astfel de rezonanță împăcată cu propria mărginire s-a născut maneaua. Mecanica impecabilului mecanism de imbecilizare mi-a dezvăluit-o un strălucit muzician de origine rromă. Subtilul artist, avertiza că maneaua "tâmpește, conține prea multe semitonuri" - spunea el. Crează adicție, ocupă creierul, îl invadează cu susurul de departe al acceptării eîl împiedică să lupte și să se salveze. Transformă în colaboraționism legăturile neuronale, impun o ordine de "mantra" plata si repetitiva inerenței sfredelitoare a căutării. Ritmurile acestui gen, provin din alta lume, mult mai stabilă, conservatoare și funcționează ca o contrapondere pentru lentoarea mișcării ei. Lumea orientului e contemplativă, atinsă de o sacralitate indicibilă, nu se îndepărtează de proprii idoli, nu se însingurează, nu experimentează prea departe de certitudini, nu riscă singurătatea, e obedientă față de valori cărora le seamănă oglindindu-le, funcționează numai ca întreg. Pentru dinamismul europeanului insă, ritmul manelei e deja prea mult. Nu oferă complementaritate. Singure versurile manelei ,adaptate ca roata căruței la locomotivă reușesc să completeze fastul prostiei ridicate la demnități de etalon. Nu știu daca e posibil ,dar este foarte util, pentru echilibrul dintre ce suntem și ce am putea fi, sa ne considerăm vinovați de ce ni se întâmplă, indiferent de ce ni se întâmplă, indiferent căruia dintre ai noștri i se întâmplă. Si asta chiar daca nu ne plac absolut deloc manelele. Doar atâta vreme cat nu suntem complici cu noi înșine in detrimentul celuilalt, mai păstram o șansă în această lume în care a fi șmecher e o valoare superioara ierarhic condiției de a fi cult, unde a fi vinovat e aproape întotdeauna un viciu al celuilalt.Iar el, Celalalt rămâne acea ființă neînsemnată, în succesele căreia ne descoperim întotdeauna câte un merit neașteptat, de eșecurile căreia rămânem mereu străini si iremediabil critici.