Pâine și circ. Rețeta e veche, verificată. Pe de altă parte e necruțătoare, în logica ei simplă. Circul nu e gustat pe stomacul gol, pâinea nu e digerabilă fără zdrăngănele și saltimbanci. Dat fiind însă că tradiția originalității politichiei dâmbovițene are rădăcini vechi, fanariote, nici o clasă politică românească nu poate rezista tentației de a reinventa roata.
Cu riscuri diverse. Pe un ministru – al educației – îl ia gura pe dinainte și promite pâine înfometaților (la propriu) profesori. Brusc, oarecum firesc de altfel, toată lumea își aduce aminte că e flămândă. În sarabanda salturilor mortale, la trapez, de dinainte de alegeri, Primul ministru nu mai întinde mâinile și ministrul pseudo-educației noastre cade. Apoi se ridică inocent din umeri: nu e! Răul a fost însă făcut: toată lumea se uită la bucățica proprie, o vede mică, își aude ghiorțăielile stomacului, și prin comparație, începe să mârâie înspre râgâielile claselor privilegiate, cum ar fi dragii noștri aleși, parlamentarii. Lehamitea din proverbul „toți o apă ș-un pământ” are tendința să evolueze în „să-i facem una cu pământul!”. Orice clasă politică responsabilă ar fi terorizată de riscuri. Un parlament european, probabil că ar adopta un buget de austeritate, în regim de urgență, cu reduceri aplicate în primul rând bugetului propriu. N-ai să vezi! Originalitatea politicoidă dâmbovițeană are rețeta proprie de ieșire de la strâmtoare: canibalismul informațional. Se iau protestatarii, se transformă în circ mediatic, și apoi numiții protestatari sunt îndopați cu circ construit din propria lor imagine. Până la saturație, până la gălăgie, până când nivelul de isterie, de informații și declarații care se bat cap în cap ajunge la un nivel prostitor, care induce din nou lehamitea, în locul periculoasei revolte.
Diverse guvernări românești au aplicat această rețetă cu succes, după care și-au râs în pumni că fraierii nu s-au ales cu nimic și șmecherii și-au păstrat în colțul gurii țâța bugetară, dulce și zemoasă. E adevărat că liderii sindicali pot fi cumpărați, uneori jenant de ieftin. Iarăși, este adevărat că mass-media românească este, în mare parte, proprietatea unor trusturi dependente de afaceri oneroase, deci de susținere politică. Și, neîndoielnic, principalul creator al circului mediatic – televiziunile – sunt în totalitate vasale ale unor interese de grup. Aceste lucruri sunt adevărate și în Europa, acolo, totuși, le este frică să întindă coarda atât de tare, probabil și datorită unor experiențe anterioare, în care ea s-a rupt. În Europa nu este o raritate ca oameni politici să fie condamnați pentru corupție, și chiar să facă pușcărie. Dacă au călcat strâmb. La noi, ghemul intereselor și conexiunilor este atât de încâlcit, încât justiția, când este aplicată politicienilor, este doar un joc în care miza este imaginea adversarului, nicidecum averea sau – Doamne ferește! – libertatea sa.
Faptul că actuala clasă politică din România își asumă riscul inventării unei noi formule de guvernare pe muchie de cuțit, circ și circ, poate fi obiect de studiu pentru multe categorii de analiști, de la sociologi și politologi la psihologi și chiar psihiatrii. Dar întrebarea cu adevărat răscolitoare este: cum de e posibil? Cum de ne lăsăm vrăjiți la infinit de aceeași șmenari cu trucuri obosite? Alte popoare europene par mult mai greu de hipnotizat decât al nostru. De ce?

Revin la o amintire proaspătă, de acum două zile. După nu știu cât timp, mă forțez să-mi fac timp să intru într-o librărie, hotărât să mă răsfăț. „Istoria Frumuseții” și „Istoria Urâtului” în edițiile îngrijite de Umberto Eco, plus ceva cărți educaționale pentru copii, cam 400 RON. Încă scanând după „bunătăți”, aud în spate o puștoaică întrebând unde sunt Atlasele geografice. Apoi, după două minute, aud întrebarea care mă stopează din orice: „Care e cel mai ieftin?” Remarcabil, angajata îi răspunde cu amabilitate la toate întrebările. Când plătisem și îmi aranjam cărțile în pungi, apare și fetița la casă – să fi avut cam doisprezece ani – cu un Atlas de geografie, cel mai ieftin, costa 11 RON. Apare și bunica, „hai mamaie!”. Îmi dau seama că se cunosc cu doamna librar. „Nu știu cât o mai duce maică-sa, știi că are cancer…” „Mamaie, mă faci de râs!” Mă uit la fetiță – mândră, hotărâtă, întunecată. „Am nevoie de Atlasul ăsta neapărat, nu am cum să mă descurc la geografie fără el!” „Mamaie, înțelege-mă și pe mine…” Începe disputa clasică între copil și om matur, asupra cumpărării unui obiect dorit de copil. Care devine instant inacceptabilă – pentru mine cel puțin: „Mamaie, am bani de pâine, cartofi și lapte, de unde vrei să-ți iau?...” „Dacă nu învăț, o să ajung ca știi tu cine…” Intermezzo. Fetița răsfoiește, cu regret deja, atlasul, bunica povestește vânzătoarei, probabil pentru a nu știu câta oară, o tristă poveste, obscen de obișnuită: mama fără soț, studii medii, muncă la negru, cancer, autorități indiferente, două pensii mizere, un copil care vrea să învețe, să fie altfel. Pungile cu „răsfățuri” îmi frig mâinile. „Mamaie, zău că nu mi-e foame, hai că mâncăm pâine prăjită cu ceai!” mai face o ultimă încercare puștoaica. „Nu pot, măi, s-o las pe amărâta aia fără lapte…” Fac un efort să depășesc jena dată de partea nenorocită a educației mele și o rog frumos pe fetiță să-mi dea voie să-i cumpăr eu atlasul. E uimită de parcă ar fi coborât cu hârzobul însuși Sfântul Petru. Și imediat jenată, „vă mulțumesc mult, dar nu e nevoie”… Nu mai știu să număr, îi dau niște bani vânzătoarei – care, din fericire, devine imediat complicea mea – și încerc să încropesc câteva vorbe către fetiță. „Stai liniștită… e important că vrei să înveți…” Intervine, uimită, și bunica „Domnu’, mulțumim, da’…” Rămâne fără cuvinte. Se vede clar că a-ncolțit speranța, că vrea ca puștoaica să învețe, dar că e tocită până la os de lipsă de alternative. „Lăsați, doamnă, un copil care vrea o carte trebuie ajutat…” Fug. Mulțumirile lor mă urmăresc din spate. Fug plângând de rușine. De revoltă. De neputință. Plângând, îmi aduc aminte de o promisiune făcută de Goma torționarilor săi: să nu-i tacă! Pentru copilul acela, politicienii români sunt niște torționari. Chiar dacă ea nu știe, iar ei nu vor recunoaște niciodată. I-aș împușca, dacă aș putea. Nu pot. Atunci îmi jur și eu, să nu-i tac! O să vorbesc despre toate câte sunt adunate sub preș în societatea românească, în timp ce ei se arată la televizor și se plimbă prin delegații în străinătățuri. O să-i descriu, așa cum sunt ei de văzut: prin prisma efectelor în societatea în care trăim, prin ochii oamenilor de rând și a problemelor care îi fac să târâie o viață, în această țară, ca pe o ispășire pentru viața de apoi. Voi scrie despre mama care se prostituează pentru a-și întreține copilul, despre bătrânul care se scaldă în propria-i urină într-un pat de spital, despre bebelușul plimbat între două spitale până la stop respirator, despre singurătatea fetei de șaisprezece ani de la țară care își face singură avort, despre micii și berea dați de primari înainte de alegeri, despre cămătari și politicieni, despre sondaje trucate, despre șuți, despre conferințele de presă și oamenii de televiziune care iau 100 de euro ca să dea o știre, despre polițiști corupți, despre orice bucățică de realitate pe care pot pune mâna. Și am să scriu așa cum știu eu: cu ura omului de rând, față de nedreptatea lumii în care a fost aruncat. Revoltă. Pe față!

Pentru că nu sunt analist, și nu am nici o jenă să generalizez fără a comanda zece sondaje de opinie cărora să le sugerez dinainte rezultatele, voi spune direct că asistăm la o campanie de tâmpire a României. Răspund la întrebarea de mai devreme, „cum e posibil”: pentru că suntem needucați, ca națiune. Suntem intenționat și sistematic lipsiți de educație. Un om educat este un om independent. Cu opțiuni. Greu de păcălit, aproape imposibil de hipnotizat. Un om educat nu se va lăsa deturnat de la scopul protestului său de fumigene mediatice. O națiune educată i-ar putea mătura pe toți: lăcuste, lipitori, tenii – cum vreți să-i numiți, din postura comodă de paraziți politici necontestați.
Situația fetiței pe care am întâlnit-o nu este nici pe departe singulară. Sunt mulți copii în această situație. Semnalele care vin dinspre presă, cu școli dărăpănate și insalubre, cu profesori dezamăgiți, debusolați, cu degenerarea procesului educațional în sex party sau fight club, mă îndreptățesc îndeajuns la revoltă. Șobolanii politicii românești au mai descoperit o găselniță: „Îi creștem proști, să nu ne doară capul peste zece ani”. Politica chiorului în țara orbilor.

Este inacceptabil să îmi aloc „enșpe” milioane de euro pentru automobile și deplasări parlamentar-guvernamentale, când sufletul unei națiuni, educația sa, este în ruină. Este o trădare să-mi transform conaționalii în cetățeni de mâna a doua, într-o lume globalizată, doar pentru că așa pot fi conduși mai ușor. Este o crimă să pun un copil să aleagă între pâine și carte.
Și totuși, aceasta e regula: a unei societăți care are doar lupi, fără câini de pază. În ciuda aparențelor mitice și eroice, rebelii sunt câinii de pază ai unei societăți, cei care spun lucrurilor pe nume, cei care au hotărât că nimic din ceea ce ar putea pierde nu merită compromisul tăcerii.
E criză de rebeli, în România.