Gâlceava cercetașilor

Mă fascinează mușuroaiele de furnici.
Cu o astfel de comunitate m-am trezit într-o dimineață în fața casei.
Aleea era traversată de un șir de furnici ordonate soldățește care
duceau spre mușuroi cele mai insignifiante obiecte ale inutilului din perspectiva umană: petricele, paie, firimituri etc.
Am privit multă vreme traseul. El ocolea obiectele mai mari care nu putuseră fi înlăturate de furnicile-drumari. Cine oare veghea că fiecare furnică să se întoarcă acasă cu prețioasa povară a unui păi care depășea de câteva ori dimensiunile truditoarei? Există oare furnici-trișor, care să mimeze că lucrează? Nu mi s-a părut, toate păreau să fie foarte conștiincioase. Am văzut câteva mini-conflicte, furnici care se incomodasera reciproc se abăteau câțiva milimetri de la traseu pentru a se certa cu o aprigă silențiozitate preț de câteva secunde. Apoi se reîntorceau la muncă grăbite parcă să recupereze timpul pierdut. De multe ori am evitat cu mare grijă să le strivesc în trecerea mea. Mă simțeam din această cauză foarte bun, generos. Odată am venit acasă încărcat de pachete. În apropierea șirului de furnici o sacoșă purtând prețioasa încărcătura a unui pepene s-a spart. Am realizat atunci că accidentele nu sunt deloc întâmplătoare. Ca să-mi salvez pepenele am călcat de-a dreptul peste furnicile pe care le iubeam și le protejasem zile în șir.
Într-o zi mi-am găsit punga cu zahăr din bucătărie invadată de protejatele din fața casei. Șirul trecea acum impetuos, încrezător în prietenia Omului pe sub ușa de la intrare. O bucățică infimă de pepene căzută alături de coșul de gunoi era asediată de furnici și transformată într-un bulgăre negru mișcător, amenințător.
Furnici peste tot. Am aruncat bucățică de pepene la coș încercând să nu provoc nici un rău furnicilor, am ascuns zahărul în frigider și am aruncat cu apă pentru a alunga prietenii-protejati-agresori.
În ziua următoare bucătăria era sub un veritabil asediu. Am intrat în panică și revoltat de reaua credintza a viitoarelor victime am apăsat pe trăgaciul mitraliant al spray-ului insecticid.
În câteva secunde războiul era câștigat. Față de masă era inegrita de
corpurile victimelor prietene.
În acea zi nici o furnică nu a mai îndrăznit să-mi tulbure mânia.
Peste câteva zile însă am văzut câteva furnici în recunoaștere. Când
am apărut au început să alerge la întâmplare panicate. Nici măcar nu mai știau care e drumul de întoarcere. Câteva au reușit să dea alarma
Multă vreme după aceea nu am mai văzut nici furnicile - prieteni și nici pe cercetașii lor.
Am învățat foarte puține despre furnici, pășind printre fragmentele întregului zdrobit al adevărurilor despre mine însumi.Însă am ințeles deodată că unul din rolurile scriitorului este să avertizeze. Scritorul este acel cercetaș care își sacrifica liniștea cu bună știință, pentru a da alarma. Nu știu dacă e o misiune asumată conștiincios, voluntar, sau una pe care am recunoscut-o pusă în noi dintotdeauna noastră. Cert este că mușuroiului îi este necesară neliniștea cercetașilor lui. Avertismentele scriitorului-cercetas nu pot fi judecate după moralitatea urletului de alarmă și nici după conspirația tăcerilor sale. Neliniștea din strigătul lui nu poate fi măsurată după nivelul minim decibelic al tihnei. Dacă el nu poate fi judecat după criterii exterioare lui, hotărârea de a lansa strigătul de alarmă care va panica mușuroiul adormit, ostenit după marșurile în forță ale zilei, ei bine, acea hotărâre trebuie să fie una morală.
Aceasta este menirea scriitorului. De a veghea la moralitatea propriilor neliniști.
Din când în când, tăcerea lui e monitorizată. Privirile furnicilor truditoare se îndreaptă întrebătoare spre el, respectuoase, pline de speranță ca și spre un cer de deasupra.Aici abia este în pericol omul ce-l găzduiește pe cercetaș. Scriitorul trebuie să fie umil,să nu-și asume respectul și speranțele mulțimii, să nu le blocheze curgerea, să le permită să-l traverseze, să ajungă până la Dumnezeu și să se întoarcă încărcate de promisiuni la mulțime. Adulația mulțimii nu se adresează scriitorului ci providenței. Scriitorul nu are voie să uite niciodată că e investit cu încrederea mușuroiului, încredere pe care de multe ori dealtfel o trădează prin alarme false iscate în propria neliniște.
Scriitorul există social într-o formă multiplă și diversă acoperind tot spectrul potențial al amenințării. Au fost și vor fi multe alarme false. De aceea cercetașii, între ei, sunt datori să se consoleze. Nu numai în virtutea înțelegerii ci mai ales atunci când nu-și înțeleg unul altuia disperarea în care se petrece misiunea sinucigașă.Pentru că în realitate războiul cercetașilor se petrece întotdeauna într-o trădare a încrederii mulțimii.


Adrian Onicescu