Fratele nostru,Don Quijote de la Mancha

Acum mai bine de 400 de ani,în 1605, s-a născut fratele nostru nebun, Iscusitul Hidalgo Don Quijote de la Mancha , supranumit "Cavalerul Tristei Figuri". El trăiește și acum. Încă. Deși sunt unele semne care
indică sfârșitul lui iminent.
Există mulți care nu cred că Don Quijote a existat vreodată. Aceștia sunt demni de a fi
compătimiți. Ori poate nu. Din contra. Se cuvine poate să-i admirăm. În fond, ei sunt cei
deștepți, normali, zdraveni la minte și cu scaun la cap. Iar ceilalți, cei care cred că nebunul
a existat, sunt și ei cam nebuni. Cam. Și ei se luptă cu morile de vânt, precum Cavalerul
de la Mancha.
Cum spuneam, s-a născut acum patru secole. La începutul anului 1605 , a ieșit din
teascurile unei tipografii din Madrid, prima parte a cărții lui Miguel de Cervantes Saavedra,
istorisind isprăvile acelui Cavaler Neprihănit, care s-a luptat pentru prima dată cu
morile de vânt.
Cervantes a scris cartea să-și bată joc de nebunul de la Mancha? Nu vi se pare că își cam
râde de el ? Nu. Nu-i adevărat.Nu poate.E parte din el. E el însuși.
Cum de n-a murit această carte ? Cum de n-a răposat Don Quijote ? Cum de n-a murit
nici bunul său scutier, Sancho Panza ?
N-au murit, pentru că în fiecare om se află un Don Quijote și un Sancho Panza.
În proporții foarte variabile. Don Quijote e copilul din fiecare om.E sfântul din fiecare dintre noi.
Visătorul. Nebunul.
Sancho e celălalt din noi, condus numai de interesele lui proprii, mânat de lăcomie, egoist,
nesătul de avere, mărginit la minte, realist, materialist, neșcolit , rob al bunului simț pedestru,
cotidian. Fără a fi musai și rău.Așa ca Sancho.
Îl compătimim pe Ilustrul Hidalgo pentru tot ce pățește ? Ne e milă de el? Poate de noi înșine.
Iar compătimindu-l, pe noi înșine ne compătimim.
Fiecăruia dintre noi, câteodată, i se întâmplă să fie Don Quijote. Tuturora ni se întâmplă să fim
nebuni. Năzuim să cucerim imposibilul, adică frumusețea absolută, dreptatea deplină, adevărul
adevărat, bunătatea, puritatea sufletului.Mila. Înțelegerea. Și altele asemenea. Ne încrâncenăm să îmblânzim haosul. Ne înfrățim cu absurdul, sperând să ni-l facem de înțeles.
Ca și fratele nostru, Cavalerul Tristei Figuri, prindem uneori curaj să ne afirmăm propriul adevăr, eliberându-ne de lașitatea morală.
Nebunul de la Mancha ne îndeamnă să nu ne fie rușine cu visele și fantasmele noastre. Când iubim,
să nu folosim cântarul farmaceutic. Să avem curajul de a ne expune batjocurii și disprețului,
urcându-ne, dacă e nevoie, la amvon, să ținem predici. Chiar dacă suntem noi înșine păcătoși.
Sau să luăm loc la catedră, chiar dacă nu suntem dascăli, și să cuvântăm ex-catedra. Din cărți,
nu din viață. Precum Don Quijote, fără a ne teme de ridicol sau de disprețul răuvoitorilor
și al proștilor .
Cavalerul Purității a împlinit 400 de ani. Lupta noastră cu morile de vânt durează și ea
de 400 de ani. Războiul nostru? Al cui? Al nebunilor dintre noi.
Cavalerul nebun ne dă pilde de bine.E un nebun înțelept ? Sau un înțelept nebun ?
Don Quijote ne pilduiește cum să gândim: nu numai cu creierul, ci și cu inima,
cu sufletul, cu întreaga făptură. Ne arată cum să iubim, înfrumusețând mereu ființa iubită. Fără cântar. Fără a căuta noduri în papură,așa cum găasește gândirea rece și lucidă. Asta o știe și înțelepciunea populară. Zicând așa: "Unde-i dragoste puțină, lesne de găsit pricină".
Nebunia lui Don Quijote e periculoasă.
Repetând lecția lui Don Quijote de la Mancha, te expui râsetelor batjocoritoare ale celor
cu bun simț și scaun la cap. Luându-te după mintea și sufletul nebunului hidalgo, îndemnând
pe oameni să se ridice deasupra lăcomiei cărnii, devii dușmanul lor. Te exprimi jignitor la adresa lor, spunându-le în față: să stăpânim porcul din noi! Au dreptate alde Sancho Panza. Trebuie să fim
realiști. Să nu ne luăm iluziile drept realități. Să nu ne lăsăm conduși de vise.
Chiar asa! Cum poți să îndemni oamenii să nege ceea ce văd cu ochii? Să nu ia lumea în serios?
Cum vine asta!? Stați pe loc! E o nebunie periculoasă, cea a lui Don Quijote ! Nu trebuie el închis
într-un spital psihiatric ? Poate chiar ucis. Iar cartea despre viața lui, arsă pe ruguri.
Să fim ca Sancho Panza. Să luăm în seamă numai ce se poate pipăi și prețălui în bani peșin,
în metal prețios. Să ne facem viața în lumea reală,cotidiană, a cântarului, a monedei, a aurului,
a târguielii, a vicleniei și a vorbelor false , a măștilor și a întrecerii în acumularea de obiecte.
Numai așa ne putem căpătui.
De ce să ne pese de alții ? De ce să ne pese de pieirea lumii ?
Nu e absurd să-l iubim pe Don Quijote ? Nu e o nerozie să ni-l facem frate? Doar e un looser,
un falit, un ratat, un biet bolnav, cu mintea plecată cu sorcova.
Să ne batem cu morile de vânt, ca el ? De ce ? Doar se știe:
Lupta cu morile de vânt nu aduce nici un venit bănesc.
Lupta cu morile de vânt nu are șanse de izbândă, deci nu aduce glorie.
Lupta cu morile de vânt e absurdă, ridicolă, inutilă, contraproductivă, antisocială.
Și totuși, uneori.....
Și totuși, unii dintre noi....
Și totuși, de 400 de ani...
Și totuși, e omenește....
Și totuși, nebunie fiind, e sublimă, înălțătoare, admirabilă. Ne face oameni.
Chiar mai mult decât oameni.
Nebunul Hidalgo de la Mancha merită, totuși, dragostea noastră.
Să nu-l lăsăm să moară !





î