MIRACULOSUL TEZAUR AL CUVINTELOR


Cuvintele sunt obiecte de mare preț. Nu ar trebui lăsate la îndemâna oricui. Să nu le strice sau să nu le spurce. Ori, și mai rău, să nu producă cu ele, distrugeri în jurul lui. Oamenilor și lumii.
Cine își bate joc de cuvinte ar trebui pedepsit. Cine le stâlcește, ar trebui el însuși stâlcit virtual/moral.
Copiii ar trebui învățați, de foarte mici, să se poarte cuviincios cu cuvintele. Să li se explice că din Cuvânt s-a fost creat tot ce ființează. Grecii din vechime îl numeau “Logos” și însemna, deopotrivă, gândire, rațiune, înțeles, noimă, limbă și rostire. Mai târziu, Logos însemna chiar Dumnezeu.
Cuvintele sunt semne ale lumii, ale oamenilor, ale faptelor și gândirilor omenești. Fiecare cuvânt e un semn care înseamnă ceva. Asta înseamnă că cuvintele însele, au însemnătate. Sunt însemnate. Și ne înseamnă și pe noi.
Ar trebui instituit un organism social care să ocrotească cuvintele, să le păzească. Există instituții pentru protecția animalelor. De ce să nu fie altele și pentru protecția cuvintelor ? Chiar dacă, precum câinii, și cuvintele pot fi jegoase, rele, periculoase, turbate. Unele cuvinte ar trebui ținute în lanț, în cuști, în spitale. Să se curețe, să se vindece. Să se lămurească precum metalele. Cu lamură. Să fie din nou, strălucitoare, pure și frumoase.
Ca și câinii, cuvintele sunt ființe vii. Se nasc, trăiesc și mor. Ca și câinele, cuvântul e prietenul omului. Dar poate deveni, tot ca și câinele, dușmanul omului. În stare să-l sfâșie.
Dar cuvântul e mult mai mult, infinit mai mult decât toate astea. Și multe altele. Cuvântul e sluga noastră, servitorul, sclavul nostru. Fiind în acelaș timp, stăpânul nostru, fratele nostru, parte din sufletul nostru.
Sigur, nu toate cuvintele au aceeași însemnătate, aceeași valoare și aceeași putere și prestanță. Există cuvinte sfinte și altele blestemate. Cuvinte ale templelor, ale bordeielor, ale bordelurilor, ale îngerilor, ale străzii, ale poeților, ale hoților, ale judecătorilor și ale călăilor. Cuvinte de început și cuvinte de sfârșit.
Cam tot ce facem, ce gândim și ce visăm vine din cuvinte. Și se întoarce în cuvinte. Viața noastră se încarcă în cuvintele noastre, ele sunt bagajul pe care îl purtăm cu noi pe drumul vieții. Bagajul de cuvinte.El ne însoțește. Spune-mi cu ce cuvinte te însoțești, ca să-ți spun cine ești.
Cuvintele sunt agoniseala unei vieți de om. Cu cât ai adunat mai multe cuvinte, cu atâta ești mai bogat, lumea ta e mai largă, mai plină, mai bogată. Mai colorată. Spune-mi numărul galbenilor de aur ai cuvintelor din visteria ta, ca să-ți spun cât este de bogată împărăția ta. Asta nu este o hiperbolă înventată de mine. Nu se spune “tezaur de cuvinte” al unei limbi, al unei culturi, al unui neam ? În ebraică “oțar milim” , comoară de cuvinte, înseamnă vocabular, lexicul limbii. Iar în Internet, cel mai mare site de dictionare se numește “Thesaurus”.
Copilului, când începe să scrie și să citească, ar trebui să i se vâre în cap nu cum să adune bani și lucruri, ci cum să-și agonisească cât mai multe cuvinte, în cât mai multe limbi. Să i se repete mereu : - Adună cuvinte, copile ! Păstrează-le cu grijă. Folosește-le cu atenție. Uite, îți las și eu moștenire o comoară de cuvinte. Îmbogățește-o. Și încă ceva : nu lua cuvintele în deșert. Nu le murdări. Joacă-te frumos cu ele.
Nu fantazez. Frecventezi un loc comun când spui că limba maternă e suptă de prunc împreună cu laptele mamei și nu se uită niciodată. Face parte din ființa omului. Mai sunt apoi cuvinte inhalate din aerul pe care îl respiri. Cuvinte cu care te umple preajma omenească de acum și de demult. Cuvinte din bătrâni, din vechime, din tradiție, din obiceiurile neamului.
Sigur, la tot ce spun aici mi se poate răspunde (cu cuvinte de ) ironie, ridiculizare, ocară sau batjocură.
Spuneam că tot ce facem e prin și din cuvinte făcut. Tot ce e cu adevărat omenesc, trece prin cuvinte. Vine din cuvinte. E încărcat cu cuvinte. Sigur, există meserii și arte care par a se dispensa de cuvinte : a înălța palate, monumente, a compune muzică, a o interpreta, a picta un tablou, a sculpta în marmoră. Creație fără cuvinte ? Dar deasupra și dedesubtul lor, se află ceruri și pământuri de cuvinte, infinituri de cuvinte în timp și în spațiu. Arta este creația unei ființe cuvânt-ătoare : omul. Tăcerea, ca și pauza în muzică, este legată de cuvinte și de cuvântătoarele umane. În natură nu există tăcere, doar liniște, când și când. Tăcerea este spațiul dintre cuvinte, este câmpul de iradiere al câte unui cuvânt. E spațiul lăsat pentru ecoul cuvntului. Există anume tăceri care pregătesc sau continuă un cuvânt.
Sigur, există și tăceri goale și de cuvinte și de tot. Adică de gând. Așa cum există și cuvinte goale. Nu toate cuvintele sunt monedă forte. Există și bani falși în comerțul cuvintelor. Există și inflație în economia cuvintelor. Multe cuvinte se depreciază, se murdăresc, se urâțesc, se scofâlcesc, se usucă, mor.
Parte din ele continuă să existe chiar moarte. Nu întotdeauna și nu oricine poate distinge un cuvânt mort de unul viu, un cuvânt sănătos de unul bolnav. Sau contaminat. Se știe, totalitarismele de toate felurile au otrăvit nenumărate cuvinte, le-au spurcat, le-au contorsionat, le-au ucis. Un număr mare de cuvinte moarte, împăiate sau mumificate, au fost folosite ca marionete, în teatrul sinistrelor farse ale nazismului sau ale comunismului, ori ale fundamentalismelor de tot felul.
Marea putere a cuvintelor a fost pusă să strivească oamenii. Logocrația, domnia cuvintelor (goale), a devenit posibilă doar prin uciderea cuvintelor bune, autentice, valoroase și omenești. Logocrația generează, la rândul ei, logolatria, adorația cuvintelor, închinarea la cuvinte. Fundamentalismele se bazează toate pe câte o logolatrie “militantă”, exclusivistă, intolerantă, violentă, generatoare de terorism. Teroarea prin cuvânt este la fel de cumplită ca și ferocitatea necuvântătoare naturală a fiarelor din junglă.
E greu să înveți a deosebi cuvântul adevărat de cel fals. Cuvântul bun de cel care doar pare astfel. E greu. Minciuna, falsul, înșelătoria, trădările și capcanele, toate folosesc cuvinte. Uneori e foarte greu să le dibuiești, să le surprinzi în flagrant delict.
Dragostea prea mare de cuvinte nu e nici ea bună. Unii se ascund în cuvinte, se îmbracă în cuvinte să-și ascundă imperfecțiunile ființei. Iubind prea pătimaș cuvintele, poți să cazi într-un soi de alcoolism al cuvintelor, în “darul” beției de cuvinte. Poate și eu, aici....Cine știe ?
E știut, de multe ori cuvântul ascunde gândul. Minciuna e posibilă datorită cuvintelor.
De regulă, risipa de cuvinte este un semn că ceva nu e în regulă la un cuvântător. Ori mintea e goală de gând, ori intenția e goală de cinste. Pălăvrăgeala, sporovăiala mecanică, măcinatul de cuvinte goale, sunt, printre altele, semnul unei grave lipse de respect față de cuvinte. Bagatelizarea cuvintelor este la fel de condamnabilă ca și minimalizarea gândurilor mari. În general, gândurile mari se exprimă în cuvinte puține. Abuzul de cuvinte mari trădează de obicei un suflet mic. Profuziunea de cuvinte ascunde de cele mai multe ori, goliciunea minții. Vidul de gândire.
Dar cuvintele,chiar periculoase și înșelătoare cum sunt, uneori, unele, ne trebuiesc. Fără ele suntem năluci. Cuvintele reprezintă hrana care alimentează mintea, combustibilul care întreține focul din cuptorul gândurilor.
Cuvântul nu e lumea. Cuvântul “pisică” nu zgârie, cum s-a spus. Dar cuvântul “ură” înspăimântă. Cuvintele sunt oglindirile lumii în noi, traduse pre limba oamenilor.
Există cuvinte atât de adânci și de ample că încap în ele lumi întregi. Cuvinte care instituie o lume de gând, de ființă. Cuvinte care se termină în infinit. Un cuvânt continuu, fără sfârșit. Cuvinte despre care se pot scrie, și s-au și scris, biblioteci întregi. Cuvinte pe care se sprijină universul. Pentru că Cuvântul, Logosul, înseamnă rațiunea, intelectul, mintea omenească și chiar supra-omenească.
Dumnezeu, dincolo, sau dincoace de toate pe care le gândim sau simțim despre El, este un cuvânt. De nerostit. De neînțeles. De nepătruns. De tăcut doar. O tăcere în care încap toate cuvintele omului și ale lumii sale.