Ritmurile vieților noastre

Ritmul este, pentru oameni, o binecuvântare și un blestem. Adică nu. Altfel trebuie spus: o binecuvântare care poate deveni blestem. Ca orice binecuvântare ( vezi cea referitoare la “poporul ales”).
Ne naștem, trăim și murim legănați sau scuturați/cutremurați de viață în anume ritmuri . Ale vieții și ale morții. Suntem concepuți de părinți în mișcările ritmice ale deliciilor împreunării. Ieșim din pântecele mamei prin munca ritmică și suprem dureroasă a mușchilor facerii. Vine apoi ritmul suptului. Ritmul dumnezeiesc al mângâiatului de către mâinile mamei, legănați la pieptul matern, adormim în ritmul dulce-adormitor al unui cântec de leagăn. Trăim apoi clipele vieții însoțiți de sfânta ritmică a inimii și a respirației. Parcurgem drumul vieții în ritmul pașilor, al zilelor și al nopților, al anotimpurilor. Al fericirilor și nefericirilor.
Ritmurile vieții se împletesc omenește cu ritmurile muncii: săpatul,cositul, seceratul, baterea cu ciocanul, vâslitul, frământatul pâinii, duduitul motoarelor, zgomotul ritmic al războiului de țesut. Clicaitul scrisului la calculator.
Contemplând lumea, ne lăsăm legănați, fermecați, de ritmurile naturii: clipocitul ritmic al valurilor, ritmul bătăilor de aripi ale unor păsări în zbor, ritmul de pași al calului în trap sau în galop. Cântatul cocoșului și ciripitul vrabiilor.
Picurii de apă din burlane.
Când unul din ritmurile vitale ni se strică, e rău. Putem muri. De inimă, de plămâni, de nesomn, de neputință. Poate și mai rău e când se strică ritmul armonic al gândurilor, al emoțiilor. Când se rup corzile viorilor sufletești, spirituale. După cum știm ( sau credem că știm ) spiritul s-a născut ca o reacție la biologic, la fiziologic, la natură, la animalic. Spiritualitatea este acea energie umană a cărui vector este îndreptat împotriva ritmurilor naturii. Josul, primitivul, elementarul uman înseamnă ritm pur, fără nimic altceva. Tam-tam-ul războinic, de pildă. Cizmele naziste bătând la unison pasul de gâscă. Ritmul e ordine. Bună sau rea. Ritmul de paradă al unei unități militare este muzica ordinii cazone. Ca și tobele dând semnalul începerii execuției. Ca și ordinele ritmate de drepți-culcat-drepți și stânga-mprejur.
O muzică de Bach sau Beethoven chiar și acolo unde se discerne un ritm dansant este impregnat de un ritm înalt spiritualizat.
Ritmurilor vieții afective îi corespund “aritmii” firești, în măsură să scoată din monotonia repetitivă : ritmul unui scâncet, al unui plâns, al unui geamăt, al sughițului final. Ritmul inimos al bucuriei. Ritmul de bocet.
Ritmul e succesiune, alternanță: bine-rău, frumos urât, viață-moarte. Întuneric-lumină. Alb-negru, rotund-patrat, lini-culoare, plin-gol.Ritmul bun alternează cu ritmul rău, într-un ritm neprevăzut. Nu e un simplu joc de cuvinte. Există un ritm al ritmurilor. În fiecare ritm se poate discerne un ritm mai înalt sau mai jos, sau ambele coexistând. Ritmul inimii sau al sufletului ia parte (la fiecare om altfel) la ritmul scandării unor lozinci, la tropotul cailor într-o năvălire ucigașă, la bătăile din palme la unison, la comandă, la ritmul umilitor al bătăilor cu biciul sau al râsului batjocoritor. Fiecare ființă umană plătește alt preț la ritmurile rele ale masificării omului.
Ritmurile tăcerii, ale vorbirii, ale pauzelor muzicale, ale șoaptelor ne pătrund și ne afectează. Ne fac să vibrăm, fiecare om în ritmul său.
Ritmul e ordine. Formă. Arta abstractă e informală. Dezordine. Sau ritmul este ascuns. Sau eliminat. Obosiți de ordine, ne refugiem în haos, în aritmie.
Arhitectura clasică ne bucură și ne liniștește pentru că este eminamente ritm rațional, echilibrat, armonios, “frumos și bun”: al coloanelor, al treptelor, al decorațiilor. Al liniilor și al volumelor.
Obosiți și sau plictisiți de clasicitate, revenim astăzi la ritmurile “despuiate” ale timpurilor primitive. Asta a început cu adoptarea muzicii africane, cu jazz-ul. Muzica sincopată a instrumentelor de percuție, rude bune ale tam-tam-ului folosit în ritualele și comunicarea în triburile de cultură tradițională.
Dansurile de azi sunt despuiate de ritmurile afective sau spirituale: o dezlănțuire de mișcări percutante, gimnastică ritmică dublată de mișcări descompuse și recompuse contrapunctic, sincopat, până la transă isterică.
Lumea de azi este tot mai mult un teren pe care proliferează ritmurile unei noi primitivăți. Ritmurile domesticite, spiritualizate le găsim uneori ascunse în ritmurile percutante, repetitive ale țopăitului, tropăitului. În dansurile hasidice cu sticla pe cap, exaltate, în beția lor, tropotul egal al ghetelor.
Le găăsim în ritmul pur al dansurilor populare, însoțit de cuvintele ritmate ale strigăturilor. În tropătul și în bătăile de băț ale călușarilor. În cusăturile ornamentale ale costumelor populare. Ritmuri cunoscute, transmise din generație în generație. Corespunzând jocului de forme ale reliefului, configurației temperamentale ale oamenilor și ale universului lor spiritual. Deșertul naște ritmuri specifice, munții altele, dealurile altele. Alte ritmuri subiective, alte cântece, alte dansuri, alte stiluri ornamentale.
Ritmurile îi însoțesc pe oameni din vârsta veche a pietrei, din paleolitic.
Toate dimensiunile formale ale artei sunt ritmate: liniile, culorile, compoziția.
Ajungem acum la drama omului epocii contemporane, dominat, asaltat, strivit sub tirania ritmurilor noi ale vieții.
Fiecare epocă a avut ritmul său. Fiecare nouă creștere revoluționară a ritmului vieții punea sub semnul întrebării adaptarea ființei omenești la noile ritmuri. La trecerea de la poștalion la tren oamenii se întrebau dacă omul va rezista la “amețitoarea” viteză de 60-70 de kilometri pe oră a noilor trenuri. Și omul a rezistat.
Chaplin în genialul său film “Timpuri noi”, se îndoia că omul va rezista cu mintea întreagă la ritmul muncii la banda rulantă. Și oamenii au rezistat.
La încercarea primelor avioane supersonice unii se întrebau dacă oamenii vor rezista la trecerea barierei sonice a vitezei. Și oamenii au rezistat. După lansarea primului sputnik, oamenii de știință se întrebau dacă omul va rezista la starea de imponderabilitate. Omul a rezistat și rezistă chiar timp îndelungat.
În 1970, Alvin Toffler se întreba în celebra sa carte “Șocul Viitorului”, dacă vom rezista la creșterea permamentă a ritmurrilor vieții, la accelerarea tot mai accentuată a schimbărilor.
Am rezistat. Rezistăm uluitor de bine la la toate schimbările revoluționare în ritmul vieții, în anihilarea timpului și spațiului. Ne adaptăm incredibil de rapid la avalanșa de “miracole” ale tehnicii. Ne obișnuim cu Internet-ul care ne oferă accesul nelimitat la toată informația omenirii. Ne obișnuim cu E-mail-ul, cu You Tube, cu telefonul Online, adică video-telefonul, cu acces nelimitat și gratuit. Ne obișnuim să primim prin Internet filme, muzici, alintări sau amenințări, stiri despre evenimente cutremurătoare, relatate în timp real, fotografii de la cei dragi. Zâmbetul lor viu, în mișcare,în culori, ajuns instantaneu la tine de la celălalt capăt al lumii. Miracole zilnice.
Ne adaptăm incredibil de rapid la noutăți uluitoare. Senzaționalul se banalizează repede. Altfel probabil am crăpa. Ne adaptăm pentru că sunt minunate. Dar și pentru că nu avem încotro. Trebuie să ne adaptăm. Altfel... Trebuie să ne obișnuim cu veșnic schimbătorul neobișnuit. Nu se poate trăi permanent în insolit, în senzațional și extraordinar. Nu se poate supraviețui într-o permanentă uimire, uluială și perplexitate. Cât se poate rezista la un bombardament neîntrerupt de “surprize”, de “miracole” ? Avem nevoie de un minim de timp pentru adaptare. Pentru a ne reveni. Pentru a ne trage sufletul. Pentru a rezista la șocurile repetate ale extraordinarului, trebuie să ne creem câte o pauză a normalității, a “ordinarului”(ca opus al extra-ordinarului). Ne este vital necesară o doză vitală de stabilitate, de obișnuit, de familiar. Altfel căpiem. Dezechilibrul nervos ne termină. Avem neapărată nevoie de de o oază de calm, rutină, banalitate, obișnuit. Altfel, facem explozie. Și așa ne bubuie capul de tot ce se întâmplă în jurul nostru.Dacă ritmul creșterii frecvenței și agresivității șocurilor se accentuează, capul ne face explozie. Ritmurile noastre interne se deteriorează. Inima cedează, somnul ne ocolește, cădem pradă depresiei, nu ne mai ținem în frâu emoțiile, agresivitatea noastră animalică ne scapă de sub control, viața devine un coșmar. Ce facem ? Ne refugiem în droguri, în violență, în divertismente tot mai deșănțate, tot droguri și astea. Sau ne refugiem în infantilitate, prostie, inconștiență, grosolănie, neo-primitivitate, prost-gust, vid sufletesc. Toate astea în epoca Internetului și a astronauticii, în era înfloririi inteligenței tehnice a lui “homo faber”. Niste bieți “homo sapiens sapiens” visând să ajungă “homo humanus”, suntem terorizați de decibeli și jeturi de lumină, de ritmuri tiranice cărora nu li te poți împotrivi. Te miști fără să vrei, îți miști picioarele, trupul, te bâțâi așa cum îți dictează “muzica”. Ritmul realității din jur a devenit fierăstrău, ciocan pneumatic, mitralieră. Pe de altă parte, mecanizarea și/sau robotizarea, însoțite de o ucigătoare monotonie inducătoare de somn hipnotic, ne cufundă în pasivitate și somnolență indiferentă. Depresie. Anxietate a tăcerii și a solitudinii.
Chiar și baletul cel mai diafan s-a mecanizat, robotizat, isterizat, ritmat demențial, zmucit și violent.. S-a mecanizat/robotizat și teritoriul sacrului. Ritualurile religioase în ritm de jazz și decibelii difuzoarelor alungă orice urmă de reculegere interioară. Așa cum desacralizarea și mecanizarea dezbracă sexul de orice farmec afectiv. Totul se banalizează prin repetitivitate mecanică/robotică. Ritmul mecanic/robotic banalizează și crima și genocidul, și accesele de ură și de distrugere.
Mișcările ritmice tot mai rapide și mai amenințătoare ale lumii ne pun în discuție însăși supraviețuirea ca specie. Ce putem face ? Cum ne putem apăra ? Nu știm. Până una-alta, fugim de noi, de oameni, de viață. De realitate. Ne ascundem. Pentru sute de mii de ființe umane, poate milioane, viața nu mai e suportabilă. E preferabil refugiul în moarte. Singura soluție disponibilă pentru zeci și sute de mii de ființe omenești anual este suicidul. Moartea devine supremul drog. Suprema Fugă. Mai e o “soluție”, tot mai intens folosită : fundamentalismul turbat, pornit să distrugă tot ce e altfel decât fanatism.
Când scria “Șocul Viitorului”, Toffler nu știa încă nici de Internet, nici de terorismul global. Nici de încălzirea globală. Acum le avem pe toate. Nu, nu pe toate. Vor veni și altele. Repede. Tot mai repede. Tot mai altele. Până vom afla, însfârșit, care sunt limitele puterii de adaptare a omului la ritmurile noi ale vieții. Și ale morții.
Vom afla dar poate nici nu ne vom mai da seama.
Pentru a termina în tonalitate luminoasă, voi reitera o știre bună, aproape de ultimă oră : a venit primăvara, cu soare și cu ciripit de păsărele. Să ne bucurăm de ele. Cât mai putem.