Tristul triumf al rațiunii
-- Glose --

Omul e un animal rațional, a proclamat acum doua milenii și jumătate Aristotel. Să fie omul, într-adevăr, o ființă rațională?
De câtva timp, gânditorii se cam îndoiesc de adevărul acestei multimilenare definiții aristotelice. Iar rațiunea a început să fie luată la întrebări și judecată în fel și chip:
- În fond, ce ești? Cine ești? Cum te manifești? Faci rău sau bine?
Întrebări justificate. Pentru că, mai ales în secolul 20, rațiunea a făcut-o de oaie. Și-a dat poalele peste cap, și-arătat adevărata fire frivolă și inconștientă, și a demonstrat că e dispusă oricând să se prostitueze fără scrupule. Devenind sclava puterii brute, a vicleniei diavolești. Am trăit s-o vedem în rolurile ei forte: rațiunea autoritară, rațiunea cu biciul în mână, cu pistolul, cu tunul, cu bomba. Cu genocidul. Toate, plănuite cât se poate de rațional. Iar acum, tot rațiunea, măreața rațiune, e la un pas de a prăpădi lumea și omenirea toată.
Întreaga istorie a omenirii e însoțită de domnia forței, a dogmelor, a urii și a uciderii în masă. Între două masacre, oamenii închinau ode rațiunii. Iar în zilele glorioase ale Marei Revoluții Franceze, pretins triumf al Rațiunii, paralel cu țăcănitul ghilotinei retezând capete zi și noapte, se ridicau statui Zeiței Rațiune.
Desigur, omul știe să socotească. Asta să se cheme rațiune? Numele zeiței vine de la ratio, calcul, numărare. A număra înseamnă deci a gândi, a raționa. Doar atât? Cam puțin. Dar a gândi e mai mult decât asta. În bine și în rău.
Rațional este să te îndoiești. Iar dogma, prin definiție, interzice îndoiala. Unde începe dogma, rațiunea ia sfârșit. În dogmă, raționalitatea moare. E ciudat: gândirea naște dogma, iar aceasta o ucide. E dialectica paradoxală a rațiunii: auto-anularea. Unde mai pui că rațiunea devine, prea deseori, pătimașă. Se lasă dominată de curenții turbulenți ai acceselor emotive. Cine a mai văzut rațiune curată, pură, neîntinată, nepoluată de vanități, orgolii, patimi și nebunii? Doctrinele urii sunt întocmite rațional, cu argumente și principii „bine gândite”. Doctrinele nasc apoi exaltare, furie, agitație isterică. Toate acestea descind deci din rațiune. Intuiția intelectuală, vizionară, fantastă, nu este și ea o descendentă sau un produs al rațiunii? Fiind oarecum fața irațională a ei. Pierzându-și capul, rațiunea zămislește iraționalul. Raționalitatea cedează locul iraționalității. Se cunosc nebuniile rațiunii. Sunt multe. Crize epidemice. Renunțări, abdicări, trădări.
Să revenim la început și să ne întrebăm din nou: oare toți oamenii gândesc? Unii răspund: Doamne ferește, ar fi o nenorocire! Iată ce scria Anatole France, raționalist de felul lui: „Gândirea e o boală particulară a câtorva indivizi, și care, dacă s-ar propaga, ar aduce prompt sfârșitul speciei.”...”E acidul care dizolvă universul, și dacă toți oamenii s-ar așeza să gândească în acelaș timp, lumea ar înceta imediat să mai existe.” Să fie asta cumva o prostie? Se pare însă că a venit și confirmarea: boala s-a propagat și...
Poetul și eseistul Paul Valéry, tot raționalist, credea și el că gândirea e o floare rară, „o excepție de la regula generală de a nu gândi”.
Blaise Pascal socotea că rațiunii nu e bine să i se dea exclusivitate. „Există două excese la fel de periculoase, scria marele cugetător, a exclude rațiunea și a nu admite decât rațiunea”. Iar în ceea ce privește „atotputernicia” rațiunii în cunoaștere, tot el afirma: „Ultimul demers al rațiunii este acela de a afla că există o infinitate de lucruri care o depășesc”.
Montaigne numea rațiunea „o sabie cu două tăișuri, primejdioasă”. Iar printre cei ce mânuiesc această sabie, am zice noi, se găsesc mult prea mulți nepricepuți, imprudenți, iresponsabili, neghiobi sau nebuni. La toți aceștia, gândirea devine pseudo-gândire, gândire dementă, șchioapă, târâtoare, ruinătoare, distrugătoare. Spitalele de boli mintale sunt pline de oameni care „gândesc”. În felul lor alienat, firește. Scornesc formule ale universului și legi ale umanității. Cât despre nebunii... raționali, care au condus lumea nu de mult, știm ce prăpăd au făcut. Hitler, Stalin, Mao, Ceaușescu, toți invocau rațiunea. Ultimul, „Geniul Carpaților”, a inventat chiar reguli de alimentație... rațională și chiar norme de prăsilă umană, tot rațională, adică științifică. Știința fiind domeniul propriu al rațiunii, orice teorie suptă din deget, orice închipuire utopică, orice doctrină irațională sau de-a dreptul demențială se autoproclama „științifică”. Socialismul era „științific”, marxismul era o „știință”, nazismul se baza și el pe „știință”, pe teoria raselor.
Da, gândirea spunem că ne aparține tuturora. Toți suntem înzestrati de la Mama Natură cu darul sacru al gândirii. Prin urmare, toți avem idei, gânduri, păreri. Dacă nu ai idei și păreri, treci în societate drept prost. Să ai păreri adevărate. Să ai dreptate. Cum altfel? Păi, altfel. Dar, atenție, dacă părerea ta șochează, tot rău pici. Moralistul francez Rivarol scria: ”Când ai dreptate cu douăzeci și patru de ore mai devreme decât ceilalți oameni, treci drept lipsit de minte timp de douăzeci și patru de ore.”
Gândirea, gândurile, pot fi plăpânde, șchioape, chioare, oloage sau surde, ele sunt ale tale. Þii la ele, le îndrăgești, fac parte din tine. Le aperi. Le încălzești la sân, le răsfeți. Iar ele, ca șarpele crescut la sân, ți se fixează în cap și încep să te domine. Ideile devin fixe, se transformă în obsesii, fantasme care te acaparează. Devii un adorator al lor, un devot. Devin convingeri, iar tu li te atașezi, le ești credincios. Atașamentul și devotamentul și convingerea nestrămutată erau obligații „statutare” față de comunismul „științific”, adică... rațional.
Sunt și cugetători care ne demonstrează că gândirea e un lux al naturii. O formă de parazitism. Iar intelectualul – un parazit. Adică face ceva fără utilitate practică. Filozoful, mai ales, e un parazit prin excelență... La ce folosesc ideile lui, cărțile scrise de el ? La nimic. Rămâne, totuși, de văzut...
Și mai e ceva, mai ales în epoca noastră, zisă postmodernă: disjuncția radicală dintre rațiune și plăcere, dintre știință și divertiment, dintre cunoaștere și comerțul plăcerilor senzuale. Rațiunea cedează locul, treptat dar sigur și, se pare, ireversibil, plăcerilor, beției simțurilor, isteriei achiziționării de obiecte. Laboratoarele de cercetări, cărțile de știință, congresele și simpozioanele, universitățile chiar, se retrag în arierplan, în umbră, iar în primplan, dominante, agresive, acaparatoare, se înmulțesc și prosperă, supermarket-urile, restaurantele, barurile, cazinourile, bordelurile, posturile televiziunii de divertisment, oficiile de turism. Între așezămintele rațiunii și cele ale plăcerilor e un dezechilibru tot mai frapant, o lipsă de comunicare tot mai deplină, sunt două lumi tot mai străine una de alta. Una care se restrânge, cea a rațiunii, și alta care e în permanentă expansiune, cea a plăcerilor. E o lege și o mega-tendință a societății de consum.
Terra e populată azi de o omenire de consumatori de confort, delicii culinare, gadget-uri, stupefiante, alcool, sex, divertismente isterice, plimbări somnambulice prin lume, orgii ale simțurilor, evadări din realitate. Frenezia consumului nu are nimic de-a face cu rațiunea. Este abandonul de sine al omului în iraționalitatea primitivă, elementară, vidată de valori și de principii morale. Raționalismul ca mit și ca doctrină cvasi-religioasă a răposat în secolul 20. Am intrat într-o eră a prefixului „post”: post-raționalistă, post-modernă, post-industrială, post- istorică, post-umană. Acest din urmă atribut e cel mai îngrijorător dintre toate. Să sperăm că nu e real.
Rațiunea a murit? Asta nu se poate. Dar altceva e posibil: aservirea rațiunii, marginalizarea ei, umilirea ei, terfelirea ei, caricaturizarea ei. Aberațiile raționalismului irațional capătă forme neașteptate, necunoscute încă în istorie: armate de sinucigași, terorism globalizat, distrugerea sistematică a planetei, alunecarea spre holocaustul nuclear, pierderea de sine a ființei umane, fuga ei de realitate, de adevăr, de viață. Spaima și beția simțurilor merg împreună.
Mai mult ca oricând, se întind ca o pecingine formele cele mai periculoase ale demenței umane, în stare să nimicească totul. Rațiunea devenind unealta docilă, servitoarea credincioasă a nebuniei.
A gândi era cândva o armă pentru a supraviețui. Azi a devenit o metodă de a netezi calea spre moarte. Cercul se închide. Iraționalul absolut triumfă. E și triumful final, teribil de trist, al omului însuși.