agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-19 | |
După cele câteva săptămâni necesare strângerii materialelor, lecturării și deliberării câștigătorilor, iată că s-a ajuns și la momentul festiv – vineri, 17 octombrie – al întâlnirii cu tinerii autori. Concursul național de creație poetică „Ion Pillat” – „Acolo unde-n Argeș” a avut în acest an, la ediția a IV-a, cea mai buna participare, înscriindu-se 48 de creatori. Se pare astfel că inițiativa prof. Constantin Cârstoiu de a realiza (la CJCPCT Argeș), prin intermediul unui festival de poezie, una dintre cele mai plăcute ocazii pentru ca tinerii creatori să se întâlnească nu a rămas fără ecou și este reînnoită din doi în doi ani.
Ca de fiecare dată, gazdă primitoare a celei mai așteptate etape a concursului a fost Centrul de Cultură „Brătianu”, Vila Florica, Ștefănești. Juriul – format din Mircea Bârsilă (președinte), Magda Grigore, Denisa Popescu, Jean Dumitrașcu, Cristian Meleșteu și Alexandru Mărchidan – a stabilit premianții: Gheorghe Mira, 32 de ani, Pitești (marele premiu, oferit de Consiliul Județean Argeș), Andreea Mihalcea, 17 ani, Ploiești (premiul Centrului de Cultură „Brătianu”), Diana Lorena Þugui, 17 ani, Giurgiu (premiul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Argeș), Adrian Diniș, 22 de ani, București (premiul Bibliotecii Județene „Dinicu Golescu”), Carmen Păduraru, 21 de ani, Brașov (premiul Revistei de Cultură „Argeș”). Instituțiile care au acordat aceste premii au fost și cele implicate în organizarea concursului. După festivitatea de premiere, toți cei invitați – câștigătorilor, membrilor juriului, organizatorilor, alăturându-se și criticul Nicolae Oprea, președinte al Filialei Pitești a Uniunii Scriitorilor din România – au participat la un colocviu al cărui scop a fost acela de a pune față în față trecutul și prezentul sub speciae poesis. Tocmai de aceea se justifică titlul său „Ion Pillat, contemporanul nostru. Poezia în contextul crizei culturale la început de mileniu”. Fără a intra în detalii, merită amintit faptul că tema a fost una fertilă discuției care a gravitat în jurul problemei criteriilor actuale ale poeziei valoroase, a existenței (sau nu) unei noi generații și a semnelor distinctive în raport cu precursorii, și a chestiunii dacă se poate vorbi, în cele din urmă, despre o criză culturală. Nu a scăpat din vedere referirea – „arc peste timp” – la marele poet argeșean, Ion Pillat, patronul spiritual al acestui concurs. Și pentru că trebuie să dăm Cezarului ce e-al Cezarului, vom face prezent spiritul liric al celor premiați prin citarea câtorva versuri măcar din creațiile lor. Gheorghe Mira impresionează prin substanța unui metafizic de factură mitică autohtonă, pe care o așează în fața oglinzii prezentului. Rezultă din arta sa de un echilibru perfect și de o seninătate aproape apolinică – perturbată uneori de „noaptea asta mătăhăloasă” – o poezie proaspăta și originală. Autorul ia în serios actul de a scrie (nu dezamăgește prin niciun vers anapoda) și nu are poem care să fie lipsit de îmbrățișarea armonioasă dintre spunere și spus: „E deja târziu. Să ridicăm drumul și să-l proptim de gard/ ca pe o scândură tocită din podul căruței/ în care iarna se cară lemne și vara paie,/ dar niciodată semințe pentru grădina noastră.// Să-ncuiem ușile și porțile – câinii or să tot urle/ la o lună obraznică, proțăpită undeva/ mai departe de capătul dârelor de fum/ izvorâte din coșurile părăsite de ciori.// Să tragem obloanele și peste noaptea asta/ mătăhăloasă, lacomă să intre prin geamuri,/ după ce a ros tencuiala de pe casele vecinilor.// Nu vom mai spune nimic despre ce e dincolo de noi./ Dă-mi mâna… să uităm că mâine vom fi iar atât de aproape/ de cei hrăniți cu cheagurile negre rămase afară” („Să tragem obloanele”). La Andreea Mihalcea nimic nu e ceea ce pare la prima vedere – în spatele simplității versurilor sale se ascund adâncimi nebănuite. Poate că autoarea are încă vârsta căutării, a experimentării, dar, atunci când aceasta se observă, ea este totuși temperată, negratuită și chiar și aici Andreea Mihalcea scrie poezie bună. Ludicul și jocul de cuvinte se întâlnesc de multe ori cu meditativul: „Sus, călugării se îndoaie crezând că nu se îndoiesc”. De asemenea, în timpul dialogului de la Vila Florica, câștigătoarea a dat dovadă de o serioasă preocupare pentru literatură. Iată o mostră din creația sa: „O să îmi cumpăr o talpă și o să o învăț să danseze chiar dacă ea știe deja./ Și o să mi-o lipesc pe frunte să fac și eu parte dintr-un grup./ grupul oamenilor cu tălpi la cap./ sau poate e doar încă un război al oamenilor singuri.// Pentru că la sfârșit închidem lumina și ne întoarcem spate în spate,/ idei blocate în idei și renunțări molcome./ La sfârșit, închidem lumina.// Și visăm./ În vise nu suntem nici bărbați, nici femei. Suntem copii./ Visele noastre se vor întinde într-o zi peste noi, ca o plapumă, iar noi vom închide apoi și/ ochii și vom muri./ Atunci o să ne amintim toate visele” („O zi din viața lui om”). Poezia Dianei Lorena Þugui este o manifestare, o exprimare via a „imediatității” stărilor și ideilor care o învăluie parcă în timp ce scrie. Flash-urile poetice se desfășoară foarte rapid și îi dau cititorului impresia că autoarea fuge de orice act de construcție, de prindere în arhitectură, că încearcă să iasă din stările și gândurile-crisalidă, dar nu poate face acest lucru decât exprimându-le. Următoarea „scrisoare” reprezintă însă un discurs poetic bine închegat: „Dragă Anaid,/ sunt bine doar că respir mai încet în fiecare dimineață și mă trezesc speriată/ să nu fi pierdut ceva o șuviță mai înnegrită azi sau nuanțele inegale din voce știi mi se pare tristă parcă/ ți-am zis/ nu te îngrijora sunt bine inima mi s-a dilatat enorm în ultimul timp/ dar nu o să plec la vreo stațiune balneară unde soarele apune devreme stai liniștită/ nu știu ce are poate știi tu de-aia scriu sau nu/ îți scriu ca să știi că ești bine ți-am ascultat gândurile și le-am înregistrat pe toate pe plăci vechi de/ magnetofon să le ascult doar eu/ e în regulă poți să te destinzi acolo să-ți termini cocktailul și fotografiile să iei suveniruri/ dar te rog să nu-mi aduci nimic am alergie la lucrurile astea/ sunt bine ți-am mai zis nu te îngrijora sau… fă-o într-o seară pentru mine… nu dacă mă calcă mașina sau/ gândurile sau dacă îmi pocnește balonul acesta în formă de inimă ci așa, pur și simplu… dacă vrei dacă/ nu, toate bune/ vorbim când ajungi înapoi sau când ajung eu tot o să țip până scap de imaginile astea să știi/ în rest sunt bine mor în ritm de vals/ cu brațele deschise către soare/ Naida/ ps: învață-mă pe dinafară miercuri” („Scrisoare”). Adrian Diniș are o autentică poezie a cotidianului și dovedește că poate printr-un fel de magie a limbajului să transforme parcă totul în poezie. Este lumea citită cea pe care o vezi zilnic și totuși este diferită, cu plus de semnificație sau intenționat ștearsă între extremele barometrului la îndemâna poetului, luând pulsul cenușii, a bățului de chibrit, a plânsului etc. Adrian Diniș creează personaje; „Georgiana” (sau „ge”) și „Despina” primesc biografii poetice solide – ai impresia că le-ai recunoaște imediat dacă le-ai întâlni pe stradă (și chiar le întâlnești, cel puțin „frânturi” din ele, pentru că sunt tipuri cotidiene ale căror trăsături ies la iveală în ființe reale). Se găsesc multe versuri de un lirism și de o putere de convingere copleșitoare: „Nu am nevoie să apară curcubeul/ copiii îl ating într-o baltă de benzină (…)/ în fiecare zi mai pun o umbră pe mine/ până devin eu însumi doar umbră (…)/ arătăm așa urâți când nu suntem împreună/ suflete chircite/ cărora nu le mai recunoști zâmbetul/ decât după amprenta dentară/ cărora nu le mai poți recunoaște moartea/ în niciun fel (…)/ mă pitulesc și-mi bag mâinile în buzunare/ înăuntrul meu (…)/ uite ge uite/ închid ochii și cred în îngeri/ vreau când îi deschid ca tu să apari (…)/ dimineața a început să ningă/ copiii își făceau bulgări din mine/ și aruncau cu inima mea/ peste tot” („Snapshots”); „nădăjduiesc că poate-poate răsare/ măcar soarele cu dinți/ în ninsoarea din ochii tăi negri” („Adi, de ce înjuri de Crăciun?”); „tu stingi țigară după țigară/ eu mă uit în scrumierele pline/ să văd dacă nu renaște vreun Phoenix din ele// până și unul mic/ cât un porumbel din Suceava/ care-mi părea că plana la tine în palmă” („Mi-ai promis un poem”). Autoironia nu aduce nicio notă discordantă: „mă simt al naibii de poet și de sexi în seara asta” („Snapshots”). Iată cum exprimă Adrian Diniș modul degenerat, dezrădăcinat al „maturizării” generației prezente și demitizarea: „Georgiana, de când n-ai mai fost cu colindul?/ încă de când creștem/ căutăm cu disperare să nu mai credem./ începem cu moș crăciun/ apoi urmează Dumnezeu/ deși în ultimul caz nu avem nicio dovadă” (…) „Dragă moșule,/ Georgiana vrea să se înalțe câțiva cm/ ca să nu mai râd pentru că e mignonă/ fă mai bine brăduțul meu artificial să crească/ și lasă-mi piciul așa.// vreau să-mi aduci un ferrari/ un cal alb din povești cu feți-frumoși/ sau o bicicletă pegas cu care să zbor/ s-o conduc seara până acasă.// un trenuleț care să adăpostească cerșetorii din gări/ să nu le mai fie frig celor înghesuiți în case de carton/ să ai grijă de fetițele care vând chibrituri/ și mai ales de Georgiana mea (…)// P.S. să nu uiți să-i duci cadoul meu/ câțiva meteoriți împachetați în celofan împreună cu cerul/ și dac-o prinzi trează amintește-i cât de mult o iubesc.// P.P.S. și să mă fac bine/ și Georgiana să mă iubească” („Adi, de ce înjuri de Crăciun?”). Pentru Adrian Diniș ars poetica pare însăși poezia lui: „un poem mic ca tine/ în care buzele date cu gloss or să ardă/ o să-mi fie frică să te sărut/ și o să cred și o să spun// Dedelicioasa are o pasăre de foc în gură/ Dedelicioasa are un dragon în gură// tu chiar ai gust de țigări și vanilie/ și de cenușa Zarazei amestecată cu aia de Phoenix/ tu ai în gură și moarte și înviere/ iar eu mă fac moale până când/ ajutată de tocuri mă depășești în înălțime// Despina, oamenii nu cer poeme/ dar au nevoie de ele” („Mi-ai promis un poem”). Scăderile din poezia lui Adrian Diniș pot fi corectate. Dacă am insistat mai mult asupra acestui autor a fost din dorința de a arăta faptul că autentica poezie a cotidianului – așa-zisă „a banalului” – nu trebuie să fie banală! Carmen Păduraru pare a scrie o poezie-mozaic, experimentată deja de opzeciști, dar nu poate fi totuși redusă la această sintagmă. Autoarea dă impresia că încearcă orice pentru că se va nimeri, în cele din urmă, să fie poezie. Inserează multe cuvinte din limbi străine, creează imagini suprarealiste din abundență: „gâtul tău se alungea cărămiziu pe podele și se termina într-o mie de capete și de zâmbete/ creole (…)/ noaptea aveam vise roșii și îți vedeam prin ureche tot capul și ochiul care visează” („postfață”) etc. Inventează un personaj („hb” sau „huber”), pretext pentru a spune tot ceea ce vede poeta. Este oare acest „personaj” o expresie a fețelor înmiite ale timpului acesta, ale lumii generației sale, a felurilor ei de manifestare? Oricum, textele scrise de Carmen Păduraru atrag atenția și premiul primit poate fi văzut ca un vot de încredere. Versurile ei îți schimbă des privirea la 180 de grade: „ne purtăm cu pași netezi pe drumuri cu soare/ albiile fiecăruia se înnălbesc cu fiecare oră care trece/ azi dimineață am văzut venind dinspre râu păianjeni albi cu pânze de lapte/ iarba se făcea luminoasă și grea/ genele noastre se trec una prin alta fac noduri se-ntind în aer/ soarele se umflă ca o bilă albă, rigidă, metalică/ pe burta lui arsă cresc în neștire buricele ochilor noștri ce nu mai clipesc/ în burțile noastre au fermentat bucăți de aur crud și inele de logodnă/ știm foarte bine că niciunul dintre noi nu a visat/ a fost o noapte neagră/ aveam picioroange de lemn și solzi de mătase/ ne înconjuram adulmecându-ne și făceam dragoste ca peștii/ mâna ta nu ajungea până la pielea mea/ ne sterilizam apoi unul pe altul și ne imaginam orașe mari cu străzi lungi și oameni cu nervuri/ multicolore care mergeau unii lângă alții și-și atingeau pielea cu mâna/ zăceam tolăniți și bolboroseam așteptând înserarea apei/ în casă aveam covoare luxoase și vitralii de sticlă/ ne-nchinam unul altuia ne curățam solzii de pe burtă și înotam cu buzele” („Excurs logic”). E interesant de urmărit care va fi evoluția fiecărui câștigător. Þinând cont de marja de subiectivitate inerentă unei astfel de alegeri și de numărul mic de premii, membri juriului au rămas cu părerea de rău că printre câștigători n-au fost incluși încă cel puțin doi participanți, cu punctaje foarte apropiate de cei amintiți mai sus. Este vorba despre Amalia Tepca, din Bacău și Laurențiu Dumitru Selegian, din Râmnicu Sărat. Din acest punct de vedere se poate spune, fără nicio reținere, că și ei sunt premiați. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate