Încăperea simplă, fețele de masă alb-dreptunghiulare, chelnerița asiatică cu părul strâns în coc, captând lumina. Mirosul pătrunzător de mirodenii, și fereastra mare cu ardei iute. Verde și roșu. Restaurantul asiatic de pe colț, din Charlottenburg, e poate cea mai proaspătă amintire din Berlin. Acolo am băut, pentru prima dată, ceai de iasomie...
Exploram Berlinul într-un fel propriu, emoționant, ancorându-l la pîrghiile sufletului meu. Îl trăiam sinestezic, gustând culorile, inflexiunile muzicale ale limbii germane, respirând oamenii și libertatea pe care o emanau. Cu atingerea ochilor palpam arhitectura sfârșitului de secol 19, decupajul armonios al clădirilor, străduțele de piatră cubică, forma fluidă a podurilor. Vastele grădini ale castelului baroc Schloss Charlottenburg cu statui pe prundiș, copaci prăbușiti în rugină și aur, podul arcuit peste un eleșteu cu nuferi și rațe sălbatice. Acordurile sobre, clasice, ale Reichstag-ului, rotunjite de noua cupolă argintată pe a cărei spirală, coborând, vezi miezul din lame de oțel închizându-se treptat, din altă și altă perspectivă. Un fel de evantai complicat cu elemente de design futurist. Interesant, e ceea ce memoria mea catadicsește să păstreze. Jos, tavanul transparent care dezvăluie scaunele albastre ale Parlamentului. Și mai interesant.

Eram uluită de primirea cosmopolită, de frumusețea prea puțin notorie a capitalei germane. Mă plimbam pe străzi, prin muzee și magazine cu ochii larg deschiși ca să nu-mi scape nici un detaliu, nici o nuanță. Construiam amintiri. Eram vizitatorul năuc pierdut în spațialitatea, în geometria atentă și ordonată a unui oraș divers, fascinant, care-ți tăia respirația. Daca aș avea libertatea de a alege peisajul urban al patriei mele, mânată doar de simțul estetic și de comfortul meu vizual ca locuitor, aș spune Germania, aș spune Berlin. O metropolă traversată de două fluvii -cu o insuliță numită Insula Muzeelor- ce poartă în egală măsură pecetea tradiției, a istoriei vizibile, și a noului. Nimeni nu mă prevenise, nimeni nu avea cum sa-mi prezică fascinația.

Eram deopotrivă est-europeanul cu „reminiscente” complexe istorice, pregătit să fie cucerit și incomodat totodată de existența la altă scară. Mă suspectam de un soi de discomfort reactivat la fiecare ieșire în străinătate: sfiala celui trăit într-un cerc limitant, cu tiparele și prejudecățile lui, care se trezește impromptu în plin spectacol al unei lumi ce trăiește altfel, mai dezinvolt.

Cred că se poate vorbi despre chimie între o metropolă și un călător pasionat. O afinitate pentru locul în care te afli ce debutează abrupt, entuziast, din primele ceasuri. Care ți se întâmplă sau nu.
Paris și Londra, iată două repere ale căror faimă culturală și turistică preîntâmpină și deseori supralicitează experiența ca atare. Și tocmai această supralicitare crează mare parte din publicul vizitator care, la rândul lui, perpetuă mitul. Există totuși un risc: superlativele pot crea deziluzii, ridică prea mult barometrul asteptărilor sau pur și simplu răpesc ineditul. Ajunși în fața Mona Lisei, iubitorii de artă sunt pe bună dreptate dezamăgiți de minuscula pictură încadrată de o vitrină masivă de sticlă, abia vizibilă din pricina turiștilor.
La fel, nimeni nu-mi spusese că Londra poate părea de-a dreptul neprietenoasă, atât de apăsător-gri în peisajul desfrunzit al sezonului rece. Privind curgerea Tamisei într-o zi cu cer închis, podurile și ambarcațiunile utilitare îmi zugrăvesc un peisaj mai degrabă industrial, fără urmă de pitorescul pe care-l caut. Mai mult, amestecul eclectic și sufocant de bănci și clădiri de birouri din City nu prevestește nimic din frumusețea luxuriantă a parcurilor și grădinilor, bine ascunse în inima metropolei.

La Berlin ești în egală măsură femeia neliniștită în fața vitrinelor luxoase de pe Ku’damm sau Friedrich Strasse, ori pierdută-n bazarul vreunui mic cartier ticsit cu magazine de prêt-à-porter. Mi-e greu să rezist în fața frumuseții vandabile, a magazinelor cu interminabile rafturi de pantofi, de pildă. Există în mine o lăcomie, un impuls abuziv de a lua acasă ultimele găselnițe ale modei, rochii, bijoux-uri, materiale irezistibile la atingere, sandale, eșarfe...Frenezia te-mpinge, în străinătate, să acuzi alte plăceri pentru a-ți scuza nevoia existențială de cumpărături. Există un parfum afectiv legat de eșarfa mea roșie purpură cumpărată în Potsdam, în centrul vechi al orașului; sau floarea soarelui pe care o țin în mână în fotografia făcută în port, în aceeași zi...
Mă opream în fața unei librării mai delicioasă ca o prăvălie cu dulciuri, sau rămâneam ceasuri în șir într-un muzeu de artă. Unul dintre cele mai fascinante muzee din Berlin este colecția Heinz Berggruen intitulată „Picasso și timpul său“. Aflată în vecinătatea muzeului Egiptean, colecția găzduiește alături de tablouri și sculpturi de Picasso, artă africană și pânze de Matisse și Klee. Îndrăgostirea mea de Pablo Picasso s-a întâmplat nebănuit și iremediabil, undeva între Perioada Albastră și tablourile cu Dora Maar. Întâlnirea directă cu pânzele artistului nu are nimic în comun cu albumele de artă, tributare în general cubismului sau perioadei abstracte din evoluția sa. Creația prolifică, diversitatea, căutările sale... mă tem că toate se pierd în cazul unei medieri între pictor și publicul țintă. Pe Picasso trebuie să-l ai în fața ochilor pentru a-i simți forța.

Berlin este orașul care și-a reunit, după ruptura de aproape 30 de ani, părțile gemene despărțite de zid : Berlinul de vest și de est. Ai senzația că aici istoria recentă s-a insinuat în cotidian precum o lecție în aer liber, discret, fără ostentație. Berlinul de astăzi vorbește despre cel de-al doilea război mondial, despre vina conștientizată, despre consecințele devastatoare asupra Europei și Germaniei.
Cel mai important reper legat de Berlinul istoric rămâne pentru mine Gedächtnis Kirche (Biserica Memorială) cu turla ei ciobită de bombe. Biserica Memorială Kaiser-Wilhelm se află în centru, lângă Ku’damm, bulevardul cu cele mai scumpe magazine din capitală. În urma bombardamentelor din catedrală a mai rămas în picioare doar turnul de vest, a cărui turlă ciobită nu a fost niciodată refăcută. Deși imaginația mea completează liniile ascuțite ale turnului gotic distrus, ciobul acestuia se conturează pe orizont cu încăpățânare ca un dinte spart, răsărind dintre construcții moderne și dominându-le. Privindu-i profilul pe cerul înecat de amurg, pur și simplu frumos în discontinuitatea sa, mă gândesc că, odată reconstruit, acest simbol n-ar mai fi niciodată la fel. El vorbește despre urmele lăsate de război și determinarea nemților de a-și reconstrui capitala. Din nou și din nou, occidentul îmi lasă un gust dulce-amar : Lecțiile lor de patriotism, simple, nu se pot aplica și la noi în țară. Ceea ce alte popoare au făcut cu voință, cu determinare și în fond, pentru un bine comun, rămâne pentru noi de neînțeles... Ceea ce alții au adunat, au păstrat și pus în valoare, noi demolăm, dezonorăm, risipim fără scrupule. Sau pur și simplu lăsăm în paragină. Deseori m-am întrebat de ce în România nu se pune la punct un plan de urbanism sănătos, dublat de legi clare, de ce nu se reconstruiesc de la un capăt la altul fațadele clădirilor vechi, cu patină istorică, interzicând viitorilor proprietari să le altereze în vreun fel; așa cum se întâmplă pretutindeni în Europa. De ce un facelift urban veritabil nu prea interesează pe nimeni.

Berlinul are părțile lui dezolante și gri, în special în partea de est care a fost mutilată de construcțiile socialiste: cartierele terne, trase le xerox, care au urâțit iremediabil toate statele din spatele Cortinei de Fier. Tot în est, lângă Aleksandr Platz, se află Turnul Televiziunii -simbolul supremației regimului socialist. De sus, panorma Berlinului este impresionantă și, aflu după ce cobor, există un bar-restaurant care se rotește. Odată ajunsă aici mă întreb dacă turnul înalt de 365 metri își merită pe deplin popularitatea. Dominând pe verticală spațiul deschis al pieței, înălțimea amețitoare și culoarea alb-fumurie a betonului îl fac să pară mai degrabă o construcție urâtă, amenințătoare, la picioarele căreia mă simt insignifiantă, anulată. Acesta să fi fost dezideratul socialist ?
Undeva în centrul orașului, locul pe unde altădată trecea zidul este trasat subtil, cu piatră deschisă la culoare, în pavajul bulevardului. Ca o permanentă aducere aminte.

Îmi place larghețea vieții de aici. Nonșalanța. Ieșind din S-bahn remarc că tinerele nemțoaice poartă blugi evazați; sfidând normele cuminți ale modei familiare mie, pantalonii lor extrem de lungi se poartă ca atare, zdrențuiți și târâți realmente prin praf. Dezinvoltura lor îmi trezește invidii. Pentru mine Occidentul are, din nou și din nou, o noutate de țiplă, o prospețime amestecată cu freamăt de libertate. Dintr-o dată devine nebunește de simplu să lași totul în urmă și s-o iei de la capăt aici. Să pui pe foc, într-un impuls cathartic, manuscrisele vechi pentru a bate din nou, în alte litere, istoria personală.
Se trăiește prosper și aerisit. Se trăiește molipsitor de bine. Într-o capitală europeană unde totul se întâmplă, entuziasmul pentru cotidian se poate cuantifica. A merge la tîrgul din Mexicoplatz, doar pentru a vedea din autobuz rondul cu mica piațetă, copacii filtrând soarele diafan de toamnă... în timp ce vocea feminină anunță pe un timbru egal, cu dicția melodioasă și ritmică a limbii germane care imi place atât: Mexicoplatz.

Berlinul e spațios, vibrant, tânăr. Altfel decât Londra: vast, verde, incomparabil mai armonios arhitectural. Spre deosebire de spiritul vorbăreț, de politețea deseori artificială a francezilor, de saturația parizienilor de turiști, berlinezii sunt rezervați însă binevoitori, iar discreția lor mi se pare reconfortantă. Mă regăsesc în frumusețea ordonată, în micile tabieturi luxoase ale vieții de-aici, în precizia odihnitoare a construcției acestui oraș.