Prima schimbare. Siliciu. My Computer
…010110101001001010…
La început a fost byte-ul și byte-ul era la Bill Gates-ul și Bill Gates era byte-ul, respectiv softul… Dar înainte de a fi byte-ul si softul, este nevoie de hard, corp în care softul să se întrupeze, pe care să-l posede, pe care să-l însuflețească, umplându-l de utilitare și imagini, tot atâtea gânduri electronice, impersonale în răceala lor. Asemenea Sfântului Duh, byte-ul se întrupează în hard dând formă interfeței. O, tu Sfântă Geneză, de ce te ia ca model orice fabricant de soft, atunci când toarnă byte-ul în algoritmii programului, care ulterior însuflețește regnul mineral al hard-ului? Vise de siliciu, univers binar, oare ce este acolo în interiorul cutiei?
Am nostalgia primului meu computer, unealtă dorită și visată mult timp, inițial prohibitivă ca preț și foarte rară, care nu s-a putut însă sustrage mitului progresului, devenind în cele din urmă prezență banală, inițial dorită apoi tolerată. Adulat în casele prietenilor mai norocoși din punct de vedere financiar, dorit și jinduit, imaginat, pipăit ca o iubită, tastă cu tastă, admirat ca o icoană, etichetă cu etichetă, led cu led, s-a degradat tot mai mult ca și condiție, devenind în cele din urmă la fel de comun și de utilizat ca un simplu televizor. Sic transit gloria mundi.
Nu am fost credincios Computerului Inițial, atâta vreme cât am acceptat să-l schimb, bucățică cu bucățică, cu alte componente care să-l facă mai bun, mai funcțional, mai frumos, mai unic, dar l-am iubit mult. Adevăratul iubitor își construiește singur mașina, componentă cu componentă, cu toată dragoste și pioșenia de care este în stare. E ceva ritual în gesturile celui care-și montează propriul calculator. Pare că oficiază o taină, el, persoana care va da viață unui instrument ce-i poate oferi tot ce are nevoie în plan imaginar. Doi adolescenți care stau în jurul unui calculator desfăcut au ceva magic deja, de vreme ce par adepții unei confrerii de inițiați, în care cuvintele și gesturile au fost clar stabilite, instrucțiunile de utilizare și configurare a uneia sau alteia dintre componente fiind tot atâtea modele urmate cu religiozitate.
Aceasta a fost și condiția mea, doar că din prea multă iubire l-am îmbunătățit continuu, adăugând și schimbând piesele din el, fără să-mi dau seama că prea multă dragoste schimbă lucrul iubit, deoarece nu mai rămâne nimic din original. Împrăștiate în alte calculatoare, componentele lui și-au pierdut individualitatea rezultată din armonia inițială, imposibil de refăcut, atâta vreme cât migrația lor abia a început iar ele, trecute din mână în mână, au ceva de iubite părăsite, abandonate, de victime ale dorinței mele de noutate. Poate că așa este și cu persoana iubită… cu cât încerci să o schimbi mai mult, cu atât ea nu-ți mai aparține, iar tu te înstrăinezi de ea pentru că nu o mai recunoști, căci oglinzile sunt făcute să redea propriul chip, nu al altora. Și cu cât te înstrăinezi mai mult, visul noilor teritorii de convertit la cultul propriei tale persoane te macină, căci asta facem toți atunci când iubim, ne transformăm în mici tirani care vrem totul, fără să ne dăm seama că adevărata posesie stă în renunțarea la un lucru și nu distrugerea acestuia.
Așa te-am distrus, îmbunătățindu-te continuu, cu fiecare placă de extensie răpind ceva din tine, transformându-te încet într-un soi de Frankenstein mineral, mirosind a sudoarea circuitului încins, demnă oglindă a aspirațiilor mele de mai mult, sau mai intens. La urma urmei asta este esența progresului, nu distrugerea ci transformarea și reciclarea continuuă. Poate că ar fi fost bine să te las în integritatea ta, nealterată de nici o modificare, făcând pe altcineva fericit, ca pe o iubită de care te desparți, știind că merge la altul cu care va fi ea însăși. Renunțarea la lucrul iubit înseamnă să renunți la o parte din tine, pe care o pierzi, o lași să curgă în afara ta, ceea ce întotdeauna doare, în vreme ce progresul te împinge să reciclezi totul, inclusiv propriile sentimente, dându-le o altă formă, în care noul și vechiul se îmbină mai mult sau mai puțin fericit.
Să întorc timpul înapoi, să regresez un pic, cu mintea, căci din păcate trupul refuză să asculte chemarea sufletului, în drumul lui către bătrânețe. Þin minte și acum data, 30 decembrie 1997… stăteam pe un scaun lângă unul din prietenii mei, care, lucrând la firma de unde am luat primul meu PC, configura calculatoare. Aplecat peste cutia Obiectului Dorit, cu mâinile cufundate până la cot în măruntaiele, simple pe atunci, ale viitorului meu companion, cu fața întoarsă către mine, îmi explica plin de voie bună despre programele și jocurile instalate și cât de mult au să-mi placa. Părea atât de sigur de sine, ca un preot care explică enoriașilor tainele biblice, cu toate că în voce i se citea un soi de invidie, mărturisită prin numeroasele laude aduse la adresa Sfintei Configurații a viitorului meu calculator, dublată de dorința lui de a avea ceva asemănător.
Stam pe scaun drogat de tranchilizante, căci rinichii mei, refuzând să participe la fericitul eveniment, mă dureau ca naiba. Cu câteva zile înainte eliminasem nisip și o piatră, dureroasă senzație, care trimitea fără dubiu la un soi de naștere minerală nedorită, eliberare a siliciului din rinichii mei, anticipare a acelui siliciu imaginar care+mi va cuprinde curând mintea. Alunecând prin rinichii mei, filtrat, decantat, sublimat, rănindu-mi căile urinare în drumul său către vezică, siliciul meu natural, nealterat dar impur în organicitatea lui dureroasă, durere care mă transforma într+un soi de martir, mă părăsea luând calea canalului, ca o plajă erodată de mare, care, încet, încet face loc filonului originar, imaculat în răceala lui perturbată doar de electroni. O parte din mine se curăța cumva, se purifica, eliminând rezidurile minerale ale organicității mele, făcând loc altui fel de mineralizare, nedureroasă și plină de promisiuni, anticipare a comuniunii cu interfața.
Dacă aș fi știut! Odată cu nisipul, siliciu impur și natural produs de uzina organică a trupului meu, nu eliminam doar durerea, ci rămășițele unei copilării fericite, haotică în candoarea ei, intrând în universul eficient al siliciului anorganic care, în loc să-mi împietrească rinichii mi-a transformat mintea, alungându-mă din raiul haosului în iadul procesualității triumfătoare, funcționale, în care totul coexistă prin reducere la codul binar. Procesul dureros de curățare a rinichilor era, lucru pe care nu l-am conștientizat atunci, un soi de catharsis organic, în care progresul elimina din mine latura mea impură, reziduuri ale comuniunii nesănătoase a corpului meu cu regnul mineral, pregătindu-mă pentru invazia siliciului digital, care nu-mi va altera trupul, ci va îmbogăți mintea și sărăci imaginația, privându-mă de candoarea unei copilării petrecută pe maidanul din fața blocului. Fără să știu, apa din mine eroda siliciul amalgamat în nisip din rinichii mei, eliminându-l în mareea dejecțiilor propriei noastre organicități, pregătindu-mă pentru invazia siliciului care nu e cosubstanțial cu propria-mi corporalitatea.
Am mai eliminat nisip de atunci, mult mai rar, dar cred ca acesta nu este altceva decât reziduul vechiului eu, care există încă în mine, ascuns în spatele siliciului pur din mintea mea. Încă în sânge, purtat de globulele oarbe, siliciul meu natural se elimină încet, tot mai puțin și tot mai rar. Ascuns poate în vintre, în glande sau în inimă, locuri imposibil de invadat de către siliciul electronic, el își face totuși drum în afara mea, lăsând locul gol, invadat doar de sângele roșu care-mi circulă prin vene.
Tot mai absent și tot mai îndepărtat, l-am ascultat pe Ovidiu cum vorbește, atent la distileria nefuncțională în care mă trasnformasem. Priveam obiectul dorit, căruia i se strânseseră șuruburile, o simpla cutie albă, cu o linie albastră în partea din față, alăturată unui monitor cu forme rotunjite, unei tastaturi care părea să aibă o mulțime de semne și simboluri necunoscute mie și unui obiect rotunjit cu numele de mouse. Părea atât de banal tot acest ansamblu, încât am uitat de durerea de rinichi, mirându-mă cum de putusem să doresc atât de mult un lucru, care până la urmă părea să-mi fie indiferent. Avea altă aură atunci când știam că e al altora, iar eu doar priveam la el și la minunile care le conținea. Acum stătea acolo, stingher la această primă întâlnire, datorită lipsei mele de reacție probabil, nu cerea nici să fie nici privit, nici atins, nici mângâiat.
„Hai să vezi cum merge”. Degetul lui Ovidiu apasă pe buton, ascult huruitul sursei, măcinând curent, ecranul prinde viață, serii de simboluri se succed într-o ordine care mie mi se pare haotica și… Să fie lumină!… apare interfața Windows. „Þi+am pus nouășcinciul” vine din depărtare o voce, dar eu privesc deja plin de interes ecranul în care semnele se înghesuie și-mi place tot mai mult ceea ce văd. Imaginea și vizualul din mintea mea m-au tradat… monumentalitatea computerului, piesă de mobilier, nici măcar din lemn ci din plastic și sticlă, nu m-a atras, dar acum, par că mă cufund în apele ecranului, că navighez printre semne, găsind sensuri logice în icoanele înșirate pe acesta. Întind mâna și ating tastatura, simt plasticul rece, un pic abraziv, contemplu ecranul care pare mai stralucitor, cred că datorită faptului că-l priveam cu mai mult interes… și lumină se făcu!
Acasă. Camera plină de cutii ascunzând în ele, învelite în nailon și polistiren, ca pe niște sfinte moaște, unitatea centrală și monitorul. Noua mea jucărie avea deja locul pregătit pe biroul din camera mea, înainte plin de cărți, acolo unde am învățat pentru facultate și am scris atâtea scrisori, loc al temelor pentru acasă din copilărie. Petele de cerneală s-au dus de mult, dar amintirea lor stăruie în mintea mea, tot așa cum mirosul cernelii îmi evocă o zi de școală și parcă o văd pe învățătoarea mea, plimbându-se prin clasă, urmărită de privirile noastre de școlari neastâmpărați, respectată însă, cred că mai mult datorită autorității decât vârstei sale. Copilul din mine se răzvrătește contra acestei intruziuni, dar strălucirea interfeței, vie încă în spatele ochilor mei, împinge copilul la colț, unde, ca de obicei își bagă degetul în gură și privește în gol. Ce nevoie mai avem de copilărie, noi cei care vrem să ne convertim gândurile în biți, pe care să-i împrăștiem în rețea. Copilul din mine stă în spatele unui geam gros – o, tu, nostalgie a siliciului condensat în nisip și topit în sticlă - care devine din ce în ce mai mat, nu din cauza impurităților, ci a zgârieturilor, pe măsură ce îmbătrânesc.
Încet, ca și cum nu ar fi vrut să trezească noul meu obiect, din somnul mineral în care îl cufundase deconectarea de la rețeaua de curent electric, Ovidiu scoate obiectele din cutii, monitor, unitate, mouse, tastatură, capul, corpul, ochii și mâinile noii ființe ce va să se nască pe biroul meu. Le montează încet, sub privirile mele pline de interes și a întrebărilor cu caracter tehnic pe care eu, scos din amorțeală, i le puneam. Căutăm preocupați o priză dublă, conexiune atât de necesară, care să legitimeze apartenența noului venit la căminul copilăriei mele. Cuplat la rețeaua de curent a familiei, el pare dintr-o dată că circumscrie spațiul din jurul său, clipind din leduri ca și cum ar declara că noul mediu îi aparține. O, tu, Sfântă Inițializare, a sistemului de operare, fără de care mediul electronic nu poate exista, act de Geneză simbolică, în care fișierele reci sunt subsumate interfeței strălucitoare! De ce îmi rănești ochii cu pulsațiile tale, de ecran negru fulgerat de albul mesajelor? Când ar fi atât de simplu și de firesc să pornești computerul și el să intre direct în sistemul de operare, ca un copil care, trezit brusc, e gata de joacă.
„De aici îl pornești… ai văzut cum… dai pe start cu mouse+ul, apoi shutdown, aștepți mesaju… îl închizi de la buton. Restul te descurci, știi engleză, e ușor, nu e nici o problemă. ” Gesturile precise ale prietenului meu, gesturile celui care știe, subliniază fără să vrea eficiența Obiectului. „Eu acum fug acasă. Dacă ai probleme, dă și tu un telefon.” Îl conduc pe Ovidiu, închid ușa, mă întorc lângă calculator, îi dau drumul și, iată, așa a început nunta noastră alchimică. Fără să știu, în acele momente eram un soi de mire uman, reprezentant al regnului natural, care lua în posesie regnul digital.
Copilul din mine se bucura și el, căci un computer, dincolo de toate este jucăria perfectă, centru al unui univers personal, căruia i te subordonezi fără să vrei. Nu este ursulețul copilăriei, deoarece îi lipsește catifelarea și bucuria cu care copilul cufundat în apele somnului ține ursulețul în brațe, nu este nici păpușa cu care fetițele, în joacă, ce-i drept, se pregătesc de viitoarea maternitate, dar este sinteza jucăriilor și mecanismelor copilăriei unui băiețel. În tine se regăsește prima mașinuță, primul soldat cu motoraș, care putea să meargă cât îl țineau bateriile, toate ascunse adânc, exorcizate de adolescență și de promisiunile fetelor ce și-au trădat păpușile.
Câteva luni mai târziu te-am desăvârșit. Ca și unei femei, căreia îi cumperi obiecte pentru a o face mai frumoasă, ți-am adăugat componentele care-ți lipseau înițial. Erai mut, și asta te făcea absent în dialogurile noastre, nu aveai urechi, deci nu puteai să mă auzi, iar un kit multimedia – boxe, microfon, placă de sunet, CD-rom – te-a transformat într-un interlocutor capabil să susțină un dialog. Înainte puteam să discutăm doar prin intermediul tastaturii și ochilor cu care te priveam, tactilul și vizualul dându-și mâna într-un soi de sinestezie incompletă, reîntregită însă de kitul multimedia cu care te-am împodobit. Deja ne cunoșteam, ne văzusem destul timp, dar urechile mele simțeau nevoia să te audă. Ca o fată care îți este dragă, pe care o privești și pe care o atingi în treacăt, însă cu care schimbi câteva vorbe mult mai târziu, așa ai fost tu. Microfonul și boxele au completat dialogul, cimentând și mai bine relația noastră, iar sinestezia completă la care ajunsesem atunci când lucram sau mă distram cu tine a fost încă un pas al siliciului electronic către mintea mea.
Ai fost perfect în maturitatea ta, neștirbită de nimic, poate doar de perfecțiunea și limitele la care ajunsesei. Erai mașina ideală, sinteză a tuturor mecanismelor imaginate, golem însuflețit de programele cu care te încărcam tot mai des și cu tot mai puțin discernământ, în dorința mea de a-ți explora toate posibilitățile și resursele. Mă inițiam, fără să vreau, în comuniunea cu mediul digital, lume închisă și deschisă în același timp, realitatea pe care o poți percepe doar cu mintea și nu cu inima.
Atunci rinichii mei au mai eliminat o piatră, mare ce-i drept, ca și cum siliciul impur cu care coabitase organismul meu s-a concentrat într-un ultim semnal. Nu m-a durut așa mult, acesta fiind poate un semn al toleranței pe care corpul meu, independent de mintea mea, o dezvolta față de siliciul pur care începuse deja să-mi mineralizeze gândurile tot mai prinse de computer.
În spatele ochilor mei închiși și a gândurilor mele aflate în pragul somnului, siliciul electronic care îmi invada mintea genera imagini remanente ale jocurilor pe care le jucam sau textelor pe care le scriam. Dovada că „la început a fost cuvântul” o aveam acum în propria minte, în care imaginea textului, murdărind ecranul luminos, îmi tulbura până și visele, de altfel foarte normale pentru vârsta mea. Ai reușit să detronezi până și coșmarurile mele clasice, cel al mortului din camera de alături, sau îngropat în pământ, de care știu și pe care mi-e frică să-l înfrunt, la care se adaugă visul piticului fără cap mergând printre ruine, pășind solemn prin closete dezafectate, cu faianța căzută și scoicile toaletelor sparte. Coșmarurile acelea erau ale mele, iar tu, fără să vrei, mi-ai răpit descărcările sinapselor, electronii mei naturali, drenați de imaginar în timpul somnului, ai furat momentul în care eu aparțin viselor mele. Siliciul tău imi invada visurile iar eu deveneam, încet, ce-i drept, o oglindă a ta, ecranul la care priveam mutându-se treptat în spatele ochilor mei.
Asa ai ramas, iar eu am reușit să fiu fidel configurației inițiale în timp ce lumea care se deschidea înaintea mea îmi umplea toate serile de singurătate. Þi-am mai adaugat memorie, de la 16 Ram ai ajuns la 32, iar asta te-a făcut să pornești mult mai repede. Tot așa, am trecut de la „nouășcinci” la „nouășopt”, dar schimbările nu au fost prea mari. Viața mea a mers mai departe, angajându-mă la o mare firmă, unde am plăsmuit cuvinte, în același timp terminîndu-mi și masterul. Te-am cărat după mine, doar unitatea de altfel, știrbind fără să vreau unitatea dintre tine și perifericele tale, cu tine am scris lucrările mele… dar asta a fost o perioadă a marilor căutări, fără a știu exact ce vreau să găsesc.
Þi-am adăugat un accelerator 3D ca să ne putem juca mai bine, fără să gândesc că jocurile vor fii primul pas către dorința de schimbare. Acum erai complet în integritatea ta măreață, în același timp sursă de frustrare, de vreme ce membrii familiei tale, mai evoluați și performanți, erau deja în proprietatea prietenilor mei care, înainte mă invidiaseră. Niciodată nu ai fost subiectul competiției între mine și ceilalți, dar ideea totuși mă măcina, transformându-mă, încet, într-un împătimit al revistelor cu caracter tehnic, lectură obligatorie pentru cei inițiați. La început nu am înțeles mare lucru din ele, dar treptat lumea digitală se releva în fața mea în toată corporalitatea ei de siliciu cablat pe plastic. Anii au trecut și m-am întors acasă, cumva schimbat, tu ai rămas însă la fel, din ce în ce mai slab și neajutorat, asemenea unui bătrân, pe care îl poți respecta și iubi, dar a cărui slăbiciune te face să-l privești cu milă, te deranjează și te ține în loc.
Erai bătrân în 2000, de vreme ce doi ani și două generații trecuseră peste tine, iar în lumea ta tinerețea e scurtă dar intensă… mă rog, asta depinde de proprietar. Mă foloseam tot mai rar de tine, deja mai aveam un computer și la slujbă, pe care îmi făceam lucrările, iar pe tine te țineam mai mult de prieten, căci bătrânețea te făcuse neputincios și rulai cu greu programele pe care le utilizam cu tot mai multă pricepere. Poate mai mult ca niciodată am fost prieteni deoarece prietenia implică și tăcerea plină de subânțelesuri, nu doar acțiunea și dialogul. Prietenia noastră era plină de astfel de tăceri, în care stăteam în fața ta, te știam acolo, dar te țineam închis, eu cu picioarele pe birou, citind o carte. Dragostea noastră, în care alchimia siliciului pur, bântuit de electroni, se combinase cu vigoarea siliciului impur, suport al dorințelor și fantasmelor mele, se apropia de sfârșit, de vreme ce respectul reciproc și prietenia ca stare de echilibru își făcea loc între noi. Desigur, mintea mea se mineraliza în continuare sub ofensiva siliciului electronic, dar inima era disponibilă, lucru pe care eu nu-l știam, de vreme ce în stările mele de reverie mă vedeam ca pe o mașinărie rece și calculată, superioară în indiferența ei. Cred că toți avem momente în care ne vedem astfel, împinși poate de slăbiciunile noastre, ne refugiem într-un soi de răceală autodeclarată, care din păcate ne face mult mai vulnerabili atacurilor. Primul semn de slăbiciune este să crezi că nu simți nimic, căci te vei purta ca atare, fără să realizezi că simțurile și sentimentele te vor trăda în cele din urmă, iar dacă nu le vei da curs, cu măsură desigur, aceasta va fi sursa viitoarelor frustrări.
Nu astfel de slăbiciuni m-au făcut să mă îndrăgostesc din nou, ci doar siliciul impur din mine, care căuta un alt element chimic, în suspensie organică, cu care să se combine. Fiecare are propriile lui impurități, ca măsură a umanității sale și ca pecete a regnului mineral, mici particule care îi aleargă prin vene, îi influențează glandele și organele, se adună în inimă în creier sau în orice alt loc. Poate că atracția între două persoane tocmai pe aceasta se bazează, pe compatibilitatea chimică dintre impuritățile noastre, care se neutralizează sau se combină între ele, deseori cu rezultate dezastruoase. Inconștient ne amestecăm impuritățile, fără să realizăm această compatibilitate sau incompatibilitate chimică, bazată pe prevalența unuia sau a altuia dintre elemente.
Siliciul din mine, chiar impur, e un element care se combină greu, e rece la început, și de regulă intră în reacție târziu. Așa a fost și cu Bianca, de vreme ce la prima întâlnire siliciul meu nici măcar nu s-a atins de mercurul ei, ci pur și simplu am dormit în patul ei, după un chef, luați în brațe, căci era iarnă și frig. Mercurul din Bianca se vedea până și pe pielea ei albă și străvezie, subliniată parcă de venele albăstrii. Incompatibile la nivel chimic, siliciul si mercurul din noi s-au combinat totuși, datorită impurităților organice care au acționat ca un soi de catalizator. Și așa m-am îndrăgostit de Bianca, treptat ce-i drept - siliciul e rece la început - dar temeinic. Între noi era un chimism în care fiecare știa cât siliciu și mercur să pună, lucru important de altfel, de vreme ce reacția trebuie să fie stabilă, să nu distrugă amalgamul.
Frumoase au fost acele vremuri în care siliciu organic din mine, amalgamat cu mercurul Biancăi, coexista cu cel anorganic din mintea mea. Am mai lucrat cu tine calculatorule, dar îmbătrânirea ta tot mai accelerată împingea relația noastră din compasiune în toleranță. Și atunci ți-am facut primul upgrade…. Siliciul electronic începuse din nou invazia, iar eu nu te-am lăsat să te bucuri de bătrânețe.
Am schimbat toate componentele, inclusiv carcasa, iar tu ai devenit altul. Am vrut să păstrez din tine doar hard disk-ul, ca suport al amintirilor noastre, dar acesta, cred că din fidelitate față de configurația originală, în momentul în care l-am montat in noul calculator s-a ars, obligându-mă astfel la o înlocuire totală. Și acum stă undeva sub pat, în cutia lui de plastic, cu toate datele mele de atunci, rămășiță nefuncțională a Configurației Originale, cufăr sigilat conținând în el viața mea electronică din momentul upgrade-ului. De fapt nu e greu să-l repar, trebuie schimbat doar circuitul de control - de găsit un controler identic, de desfăcut câteva șuruburi, se pune controler-ul, se strâng șuruburile și gata – dar poate că nu vreau asta, nu vreau să regresez în acele momente în care ființa mea de siliciu electronic nu se desăvârșise.
Acesta a fost primul pas al unui proces de transformări, în care ființa electronică de lângă mine a devenit mereu alta, dar cumva aceeași, atâta vreme cât eu îi răpeam doar integritatea corporală dar lăsam memoria ei intactă. Siliciul pur își continua drumul prin mintea mea, organizându-se tot mai mult în structuri, eficiente în răceala lor, iar ochii mei erau tot mai mult o extensie a ecranului catre care privea, fără ca asta să mai dăuneze viselor mele. Au revenit și coșmarurile mele obișnuite, deoarece siliciul electronic, conștient de insensibilitatea sa și dornic de sentimente, a lăsat o parte din mintea mea să viseze și să simtă. Ființa electronică de lângă mine evolua și ea, hardware-ul ca oglindă a organicității mele iar software-ul ca un complement al gândirii mele.
Au fost vremuri frumoase, siliciul meu impur combinându-se tot mai bine cu mercurul Biancăi, care simțea cu instinctul femeii că siliciul nu se amalgamează cu mercurul ci stă doar în suspensie, tolerând în același timp și anorganicul din mintea mea, deși era conștientă de răceala și indiferența acestuia. Mie îmi era teamă doar de partea mea cea ascunsă, cu toată eficiența ei, fără să realizez că siliciul mineral ocupase un loc care ii era deja destinat, cu care mă născusem, din care venea toată răceala și indiferența mea pe care deseori o manifestam față de ceilalți. Natura are oroare de vid, tot așa și siliciul electronic, care, a ocupat toate locurile goale din mintea mea, obligându-mă la o bătălie continuă cu sinele meu. Computerul nu a fost decât interfața prin care siliciu a patruns într-un loc ce-i aparținea deja, în goliciunea lui nepervertită de gânduri.
Tu ai avut o evoluție constantă, lărgindu-ți funcțiile, noua ta corporalitate permițându-mi să te folosesc ca și televizor, radio, editor de muzica și de film, fereastră către lume și către munca mea, toate în acest timp. Mărturisesc că nu te-am mai upgradat din vara lui 2003, ceea ce înseamnă că-mi ești suficient, iar relația noastră e completă, de vreme ce tu ești în plina maturitate a puterii tale de calcul. Acum, relația noastră este stabilă, bazată pe o adâncă cunoaștere a Celuilalt, eu pe tine în mineralitatea ta pură, tu pe mine in organicitatea mea impură.
Totul s-a radicalizat însă când te-am conectat online… dintr-o dată siliciul din spatele ochilor mei a început să te vadă ca pe un nod al unei rețele imense, în care tu te depersonalizai cu totul. Nu mai erai computerul meu ci un simplu IP, iar eu, m-am transformat în user. Tu însă zburai, aveai întreaga lume în față cu bucuriile și pericolele ei, care-ți puteau decora ecranul cu imagini și locații frumoase sau virusa memoria transformându-te într-un amnezic de care să am eu grija. Ai bântuit, condus de mine, magistralele biților, sărind din loc în loc, fără frică, inconștient la pericolele care ne pândeau din partea hackerilro sau a site-urilor pornografice care îți descarcă programe de tip spion.
Suspensia mercur-siliciu începea deja să dea reacții necontrolate, prea mult mercur dăunând siliciului și invers. Bianca, care simțea de mult înstrăinarea mea a propus să ne despărțim. Simțisem că am să ajung la asta, nu era altă soluție de vreme ce amalgamul se disocia în componentele inițiale Așa se face că ne-am despărțit, politicos, pe fețele noastre indiferența, mimată sau reală, demonstrând celuilalt distanța dintre noi. A mers fiecare pe drumul lui o durată de câteva săptămâni, punctată doar de câteva telefoane, de ambele părți, date mai mult în virtutea unei obișnuițe greu de exorcizat. Dar nu te poți sustrage nostalgiei minerale din tine și așa se face că siliciul meu organic și mercurul din venele ei și-au găsit din nou drum unul către altul, refăcând unitatea pierdută.
Eu sunt însă de vină pentru ruperea acelei unități, nu persoana mea, ci siliciul electronic din mintea mea, cel care mă face rece și insensibil și de care mă feresc atunci când sunt cu cineva. Răceala lui m-a cuprins, zone pe care eu le banuisem ca fiind impenetrabile au cedat, inima mea s-a cristalizat. De aici până la ruptura definitivă a mai fost doar un pas, ușor de făcut, iar unitatea mea cu computerul a fost perfectă, în singurătatea noastră absolută. Impuritățile minerale din mine, combinate cu mercurul rezidual din venele mele, mai produceau regrete, rapid înăbușite însă de anorganicul din mintea mea, așa că am mai discutat cu Bianca, rămânând prieteni buni.
Atunci am fost cel mai aproape unul de altul, prietene electronic, două entități distincte, una de carne și una din circuite, ambele supuse siliciului ce se gasea in inima ta, marca AMD, și-n mintea mea, goală de impuritățile iubiri mercurului din Bianca. Totuși, nostalgia unității pierdute cu mercurul a împins mineralitatea orgolioasă din mintea mea la fel de fel de combinații chimice. Cuprul s-a combinat cu siliciul, iar pielea arămie a Irinei, de ființă solară, m-a mângîiat în toată corporalitatea ei, în vreme ce soarele verii încălzea electronii reci ce-mi pătrundeau în inima. A urmat fierul din corporalitatea Danei, combinație perfectă de altfel, și plumbul Ilenei, care cu masivitatea ei a încercat, fără să reușească, să frângă latura mea minerală. Totul a culminat cu Adriana, aluminiul ei plutind pe suprafața neagră a siliciului cristalizat în care mă transformasem, un soi de radical liber, aflat mereu în combinație cu alte elemente care din păcate nu îi afectau structura.
Toate aceste nuntiri alchimice au fost tot atâtea eșecuri, căci nu aveam nevoie de metale, atât de corporale în pornirile lor terestre, conductoare ale oricăror energii, ci de minerale, în care corporalitatea este supradeterminată de energia pe care o împrăștie atunci când ard sau vibrează. Siliciul din mine făcea să mă simt singur, deși iubit și dorit, lucru fără importanță de vreme ce nu-l simțeam eu, ci metalele din prietenele mele de atunci.
Atunci am cunoscut-o pe Rada, gheață și foc, cuvânt și carne, dorință și răceală, având în ea toate caracteristicile mineralului. Sunt foarte rare mineralele și-i greu să te aproprii de ele, de vreme ce structurile lor, neobișnuite, alungă metalul din ceilalți. Ca și mine, ajunsese la singurătate, doar că în altă formă, în care refuzul de a fi cu ceilalți era o cale de cunoaștere a sinelui, a mineralului din ea. Amandoi ne uniserăm cu metale, dar nu puteam să le suportăm prea mult, căci mineralitatea noastră, atât de abrazivă, lasă urme adânci la contactul cu ele. În fața celorlalți păream și noi metale, în flexibilitatea noastră dată de practica vieții sociale, oameni care, deși au mineralul în ei, știu să permuteze tot, inclusiv cuvintele, pentru a stimula conductivitatea energetică a metalului din ceilalți. În adâncurile noastre amândurora ne lipsea însă flexibilitatea și plasticitatea metalului, dar aveam în plus duritatea cristalină a impurităților noastre minerale, cioburi care ne curgeau prin vene și prin minte, atât de ascuțite încât ne zgâriam între noi fără să ne dăm seama.
Siliciul din mine se pare că-și gasise mineralul perfect, căci Rada avea toate elementele cuarțului, structură cristalină care amplifică orice formă de energie, atât prin corpul ei alb, cu piele curată, cât și prin mintea ei, gata să transforme orice gând sau sentiment, să-l asimileze sau retransmintă într-o formă mai mult sau mai puțin denaturată, căci cuarțul e un bun rezonator, dar uneori distorsioneză. Energia din ea, uneori haotică, era nestăpânită, lucru dat probabil de caracteristicile rezonante ale cuarțului, ceea ce o obosea foarte mult, deși pe moment nu realiza starea în care este. Cuarțul te face să fii plin de energie, să cauți să faci ceva tot timpul, să te oferi să-i ajuți pe alții, să-ți pese de alții, lipsindu-i însă capacitatea de a păstra ceva pentru sine. Condamnat să transforme totul, să distorsioneze energia prin amplificare, cuarțul nu face altceva decât să elimine energie, în funcție de stimuli, proces pe care il poate controla destul de bine, ajungând însă uneori la epuizarea rezervelor.
Siliciul și cuarțul s-au combinat cu ușurință, nu prin contopire, căci mineralitatea noastră nu se poate amesteca, ci prin alăturare, de ajutor fiind faptul că unul derivă din celălalt. Era ca și cum apa, acest solvent universal al vieții, ar fi ordonat impuritatea nisipului, plin de siliciu, în geometria cuarțului. Deși părem atât de volatili amândoi, atât de capabili în a ne împrăști celulele în ceilalți, mineralele din noi nu se contopesc cu nimic, plutesc pe suprafața metalelor, alunecoase și reci, încărcându-se și descărcându-se cu energie. Între noi a fost dragoste plină de dorințe, comunicare foarte bună, ca o sinteză minerală, în care straturile de siliciu se îngemănează cu straturile de cuarț, unite de apa care disociază cuarțul în nisip și de focul care transformă nisipul în siliciu, asemenea degetelor întrepătrunse a două mâini, generând o capacitate de rezonanță uluitoare, pentru că cuarțul instabil energetic este temperat de siliciul rece, care, la rândul său este impulsionat și atras de strălucirea cuarțului. Împreună eram puternici, singurul lucru care mai tulbura armonia noastră fiind impuritățile de metal rămase din vechi relații, precum și metalul celor din jur, atunci când îl lăsam să pătrundă în noi.
Alăturarea siliciului cu cuarțul era evidentă până și în modul în care dormeam în pat, luați în brațe, ca și cum siliciul ar proteja cuarțul, sau invers, alcătuind un soi de tablou mineral, în care visele siliciului și cuarțului se întrepătrundeau, iar sângele nostru purta în el moleculele celuilalt. A fost o perioadă frumoasă, în care rămășițele metalelor din noi s-au eliminat treptat, fără ca asta să afecteze cristalul din noi, ci doar dialogurile pe care le purtam și care uneori degenerau în certuri aprinse. Perfecta noastră compatibilitate minerală era însă mai mult decât evidentă în somnul nostru împreună, luați în brațe, ca și cum am dorința de a fi cosubstanțial cu celălalt ne domina. Solaritatea cuarțului o împiedica însă pe Rada să intuiască echilibrul siliciului din mine, iar acum lucrurile între noi sunt undeva departe, în suspensie, cioburile mineralități noastre sparte zgâriindu-l pe celălalt.
Frica de anorganicul din mine, silicliu pur aflat în suspensie, gata să invadeze sectoarele minții și inimii, mă împiedică să alung cuarțul din mine, să uit totul în ceea ce o privește pe Rada, și să mă las năpădit de simplitatea și puritatea codului binar care mi-a cotropit mintea de mult timp. Prietenia la care am ajuns cu mercurul Biancăi, dar dincolo de care e un hău de răceală, îmi dă măsura adevăratei renunțări, în care doar cuvintele rămân, restul fiind doar amintire structurată în sertarele minții. Anorganicul din mine, atât de comod și prietenos, atrăgător în simplitatea lui, tenace în dorința lui de a-mi purifica urmele de nisip din organism, pare o soluție bună, dar latura mea impură vrea umanitate, vrea sudoare, vrea cuarțul și siliciu stratificate, vrea căldura celuilalt.
Oglindă a mea, cu componentele și circuitele tale, cu visele tale programate, cu corporalitatea ta minerală, perturbată doar de electroni, dacă ai avea dorințe probabil că ai vedea ființele noastre, a mea și a ta, reîntregite sub semnul siliciului anorganic. În absența lor, mă invadezi fără să vrei, umplând toate golurile din mine și, poate că e timpul să revin siliciu pur, renunțând la toate metalele și cuarțul din mine într-o nouă comuniune cu ființa ta electronică.
…010110101001001010…