Filosofia redactării
Subiectul anunțat de noi stă la granița dintre cercetare și didactică. Cea dea doua este de fapt o cercetare aplicată alimentată de teorie, un fel de in usu și in mente. Considerăm că redactarea nu e doar o disciplină, e cu mult mai mult – o etică. Ea ține de formarea permanentă a unei personalități, din momentul în care nu e doar un ansamblu de acțiuni intratextuale, ci și un act creator.
Latinsecul redigo, egi, actum are și sensul de a ordona, a revizui mai ales în expresiile redigo in membra – „fragmentez, analizez”; redigo ad certum „clarific”, redigo in ordinem – „ordonez“; de unde și calificativul redactus, adică „ordonat”. Astfel, etimologic, putem deduce sensul și funcționalitatea acestei noțiuni: acțiunea de a analiza un text, de a verifica și clarifica unele aspecte, de a ordona ideile și forma lui.
Telos-ul redactării este unul utilitar, la o privire superficială, azi cînd trăim într-o societate de emițători: cărți, reviste, ziare, emisiuni radio și TV, texte de marketing, pop-art, etc. O aprofundare descoperă că redactarea este un act imanent enunțării textuale, culturale și sociale, astfel ideile autorului ajung la destinatar fără anumite dificultăți ce l-ar respinge pe receptor. Textul auctorial este produsul procesului epistemic al autorului ce devine obiect al cunoașterii pentru cititorul-receptor, deoarece lectorul nu doar receptează textul la nivel de sens, ci își configurează niște atitudini față de el, producînd sensuri noi, pe care le vom numi convențional – parasensuri. Aceste asociații parasemice constituie și ele o redactare / revizuire lectorială a textului, doar că ele apar post-textual, într-o dimensiune adesea inevaluabilă.
În diferite epoci ideea de redactare era percepută în maniere diferite, ca și conceptul de ordine, de altfel. În perioada sovietică existau așa-numiții redactori-ideologi, ei serveau cenzura. În acest studiu avem în vedere redactarea ca o disciplină filologică în care se redactează sensul și nu ideea, se operează semantic și nu ideologic. Redactorul este filosoful care știe că textul produce sensuri, care la rîndul lor produc viața. Stihia redactorului e logosfera auctorială în care el are un grad secund, dar important, el este consilierea care adesea rămîne în umbră (mîna care nu se știe că a scris).
Psihologia redactării
Redactorul este un intermediar, el e „avocatul mediator” dintre autorul-emițător și cititorul-receptor. El intuiește unde s-ar putea isca „conflictul” unei eventuale receptări. Autorul nu conștientizează în mod obiectiv orizontul de așteptare al receptorului, de aceea el are nevoie de un redactor, un receptor de gradul zero. Astfel intermedierea se realizează la doi poli – redactarea intuiește textul cu „ochiul” viitorului cititor și-l înțelege cu „mintea” auctorială. Un cititor simplu are propriile așteptări de la un text, un redactor – așteptări colective ce însumează așteptările destinatarului. Mîna autorului „gîndește” scrierea, mîna redactorului – publicarea. Redactorul „trăiește” în text cu prezența publicului-țintă. E o apreciere critico-axiologică a textului auctorial, dar nu se constată doar eroarea, se propune varianta corectă, pe care o va „gusta” în final cititorul.
Există un sentiment de plăcere în cuvinte. Plăcerea textului, formulă propusă de semioticianul Roland Barthes, este o dimensiune ce presupune și redactarea. Această plăcere, care alunecă nu o dată în grafomanie, duce la faptul că e greu să depistezi propriile greșeli, textul tău îți place, cum îți place tot ce e al tău. E nevoie de un „ochi din afară” care să „ordoneze” ceea ce îți scapă ție. Acest „ochi” trăiește actul lecturii literal, căci „litera este plăcerea sa”, cum ar fi spus Barthes. Plăcerea literei reiese și din frica de greșeală.
Există și unele momente psiho-fiziologice ale autoredactării. Textul redactat trebuie să se „odihnească” - memoria scurtă a redactorului la un moment dat încetează să mai funcționeze, după care se mai revine o dată la text. Creierul uman reacționează mult mai rapid decît pixul sau tastatura computerului, adică mîna care scrie. Astfel redactorul va citi textul cu voce tare, fără grabă, apelînd concomitent și la văz și la auz. Va citi ceea ce este în text și nu ceea ce i se pare lui că ar trebui să fie acolo, căci ochiul uman în momentul lecturii vede doar temele cuvintelor, restul le gîndește creierul. În sens fiziologic, hîrtia și pixul, vechile tehnici ale scrierii, înlesnesc depistarea și corectarea greșelilor, fiind o materialitate, o prezență concretă a textului, spre deosebire de varianta lui virtuală. Se citește silabă cu silabă, se recitește cuvîntul, enunțul, se gîndește sensul lexical și sintactic, deoarece redactarea are și ea un caracter liniar ca și scriitura, de altfel. Textul aste analizat și prin prisma utilității, eficacității și nu în ultimul rînd din perspectiva frumuseții glotice.
Adesea va fi simțită ingratitudinea profesiei de redactor – o sumedenie de greșeli corectate nu vor fi cunoscute, iar o greșeală neobservată va fi „strigătoare la cer”.
Spiritul de a lucra
A redacta documente este o dexteritate care se învață; ea nu presupune vreun talent special. Îți perfecționezi abilitățile de redactare la fel cum ți-ai îmbunătăți orice alt tip de abilitate - prin repetiție și învățare. Nu există o metodologie unică a redactării, știm că orice metodologie ajunge să se manifeste adesea ca o utopie.
Aceasta presupune că trebuie sa scrii ceva zilnic. Astfel te vei obișnui mai mult cu exprimarea în scris, vei fi în stare sa-ți apreciezi scrisul într-un mod autocritic, înțelegînd care sunt aspectele la care trebuie să mai lucrezi. Scriind te vei axa pe conținut, pe tehnica de a scrie, pe stil, corectarea fiind o etapă finală a redactării. Se operează cu trei tipuri de corecturi: substitutive, diminutive și augmentative (permutare, cenzură sau lărgire). Cuvîntul devine astfel pentru tine un palimpsest fonetic, lexical, morfologic, sintactic, topic, semantic și stilistic. Vei înțelege la un moment dat că procesul de corectare e infinit, nu are o confirmare sigură... nicio „potolire” nu este posibilă. Corectînd vei epera cu elemente structurante, dar și flotante. Acțiunea de a redacta este nesaturabilă, niciodată nu ai la dispoziție niciun argument categoric să te oprească într-un anume punct al redactării, e prezentă doar restricția de timp și auctorialitatea autoritară.
Se uită de cele mai multe ori că a vorbi nu înseamnă și a scrie, aceste două dimensiuni ale comunicării umane presupun două acte diferite: cel locutor și cel scriptural.
Radactorul – coautor
Redactarea e în primul rînd o lectură. Primul care o face este însuși autorul, el trebuie să învețe “să se citească”. El revine, revizuiește, modifică. Apoi vine redactorul și el procedează la fel, dar în colaborare cu autorul. Cititorul-receptor va efectua și el o “redactare” – ordonare mentală prin acceptarea sau neacceptarea produsului scriptural.
Un redactor în mod normal trebuie să aibă studii de profil (deși există și frumoase exemple de autodidacticism în acest domeniu). El va da dovadă de anumite performanțe lingvistice, de experiență și dexteritate în redactarea unui text, abilități eficiente de documentare, cunoașterea computerului și a altor tehnologii informaționale ce i-ar facilita activitatea, precum și de o productivitate înaltă în lucru.
Un redactor va urma un cod deontologic care fie va fi elaborat de altcineva fie va fi conceput de redactorul însuși. Autorul este emitentul unui mesaj și acest mesaj trebuie respectat de către cel ce readactează. Dacă autorul este un codor, redactorul va fi primul decodor, dar orice modificare în text va fi motivată, argumentată și explicată de redactor.
Un redactor bun poate face celebru pe mulți scriitori, traducători și jurnaliști.
Strategii redacționale: între corectitudine și greșeală
Redactarea presupune o activitate intelectual-lingvistică la nivelul limbajului și stilului. Ea urmărește fluența scriiturii și claritatea ei ideatică. Redactorul nu e un „vînător” de inadvertențe, el reformulează sintagme, enunțuri, idei și chiar restructurează alineate și capitole întregi. Norma literară este codul lingvistic în care trebuie să fie scris un text. Radactorul urmărește neabaterea de la normă, o „ecologie” a scriiturii, el posedă o mnemotehnică a erorii, prin memorarea unei serii întregi de posibile greșeli. Activitatea lui este o oscilare între normă și permisivitate (limbaj colocvial, ocazionalisme, argou, calcuri, etc.) și totuși el mereu se va conduce de principiul terțului exclus: „aut, aut – tertium non datur”. Unele fapte glotice sunt abordate de el într-o manieră puristă, pentru ca la următoarea pagină el să fie cel permisiv cu o atitudine de filosof al limbajului care constată nu o dată că limba e un adevărat „perpetuum mobile” configurat din memorie și continuitate. În stihia limbajului el are în spate tradiția și consecvența lingvistică, iar la orizont inovația glotică. El posedă dibăcia de a găsi acea „zonă de toleranță” în care vechiul și noul coabitează organic și constructiv.
Morfologia redactării reiese adesea din textul redactat. Un text ce va ține de limbajul juridic va conține elemente pleonastice, redundante și nu va fi redactat după principiul redactării unui text artistic. Jurilingvistul va fi conștient de funcționalitatea specifică a textului redactat.
Normele ortografice constituie alfabetul imanent redactării, simpla limitare la care îl transformă însă pe redactor într-un cititor pedant și formalist. Limba literară este idealul suprem al unui text, ideal ce plasează momentul scriiturii într-un spațiu al utopicului, dar care presupune și o limbă uzuală ce necesită în permanență unele amendamente inerente. Se va porni de la premiza că limbajul e o legislație, iar limba este codul ei.
Redactorul adesea va gîndi „din partea cealaltă” a limbajului, adică dinspre greșeală, aidoma elvețianului Henri Frei care a propus o gramatică a greșelilor, o abordare complexă a limbajului din perspectiva erorii, a abaterii de la normă.
Așa cum errare humanum est, redactorul se întîmplă să adauge propriile greșeli. Un redactor neatent poate știrbi imaginea și reputația unui autor, unui text, unei firme, etc. De aceea, parafrazîndul pe semioticianul Umberto Eco, vom numi ocupația de redactare „o căutare a limbii perfecte”.
Standardizarea defectuoasă în cadrul unei limbi naționale este o problemă reală de care se va ciocni un redactor / revizor. De aceea standardele naționale și internaționale în domeniul terminologiei vor fi cunoscute și consultate periodic. Un redactor bun va urmări cu insistență traiectoria unor împrumuturi, calcuri, xenisme, neologisme și neonime recent apărute în limbă. El va fi un xenolog care va crea baze de date, așa-numitele xenoglosii.
Stilul este și el o dimensiune a redactării. Scriitorul român Mircea Cărtărescu spunea într-un mod ludic că nu poți să faci nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl ești. Și totuși există o mulțime de semne care atestă o muncă asupra stilului. Muncă care adesea îl face pe autor să cadă în capcana kitschurilor de libaj. Scriitorul se elaborează artificial, devenirea lui este una artificială, pompoasă și chiar extravagantă.
Evitarea repetărilor este un obiectiv important al unei redactări.
Nu există o clasificare exhaustivă a tuturor tipurilor de greșeli logice, gramaticale și compoziționale. Adesea se ignoră așa-zisele greșeli faptologice cînd avem în față o utilizare incorectă a datelor, numelor, denumirilor. Neobservabile nu pot trece însă greșelile de frapă. Roland Barthes le definește astfel – ele sunt foarte speciale, sunt greșeli de esență: greșind o tastă aduci atingere sistemului însuși, greșeala de frapă nu este niciodată un lucru vag, un indescifrabil, ci o greșeală lizibilă, un sens. În acest sens, îmi aduc aminte reacția unui tînăr care a primit un act nou-nouț pentru a pleca la studii peste hotare, unde în loc de creștin era scris negru pe alb – cretin. O simplă neatingere a tastei „ș”. (Mare îmi fu mirarea cînd peste cîțiva ani am aflat dintr-un studiu despre etimologia slang-ului că lexemul cretin vine din franceza alpină și a derivat, paradoxal, din creștin, dar asta nu mai contează în acest context.)
Un redactor din Basarabia va fi atent la noțiunea de limbi de bricolaj care reies din întîlnirea a două civilizații de limbi diferite, or, lingvistul basarabean este conștient de granița glotică la cere el își duce straja.
Metode și tehnici consacrate de redactare:
Radactarea presupune rigurozitate, corectitudine (gramaticală și interpersonală), coerență (logico-semantică și terminologică), integralitate (capitole, alineate), stil și onestitate. Într-un text nu totul poartă un sens: forma literelor, pagina, vinieta, letrina, hîrtia sau alt suport material / electronic. Acestea nu apar ca semnificații ci ca lucruri. În acest caz putem vorbi de o redactare și o estetică literală. Redactorul este conștient de faptul că arta tipografică are proprietatea de a înlocui variantele vechii caligrafii, fie la nivel decorativ, fie ilustrativ, fie semnificativ.
Redactarea are nevoie de o rigurozitate situațională. Redactarea verifică și situaționalitatea enunțării unui text, deoarece sensul unui text pornește de la situația, contextul în care este enunțat.
Etape ale redactării:
 redactarea gramaticală;
 redactarea logico-semantică;
 redactarea stilistică;
Tipuri de redactări:
- Tehnoredactarea computerizată: este prelucrarea tehnică și grafică a textului înainte de tipărirea lui. Textul e lizibil, cu proprietăți grafice superioare, cu o concordanță între formă și conținut, cu un aspect plăcut. Procesarea computerizată a textului facilitează redactarea lui. Textul în variantă electronică permite:
 o pre-redactare înaintea tipăririi textului;
 aranjarea textului în pagină;
 crearea notelor de subsol, a tabelelor, etc.;
 alegerea formelor și dimensiunilor pentru litere;
Limbajele specializate:
Limbajele sectoriale - subsisteme lingvistice care utilizează structuri gramaticale ale limbii standard, diferențele fiind operante la nivel lexical. Introducerea elementelor de limbaj sectorial susținută de însușirea corectă a gramaticii și lexicului de bază. Limbajele specializate țin de limbajele sectoriale, de terminologiile din domeniu, de jargonul profesional, de tehnolingvistică. Limbajele specializate vor fi considerate un fel de limbaje în limbaj care vor necesita o abordare redacțională specifică.
Existența acestor limbaje presupune și revizia de specialitate a traducerii, care adesea va fi făcută de un specialist din domeniul dat, mai ales cînd e vorba de o traducere (textele dintr-un sector anumit sunt scrise, de obicei, în limba maternă de specialiști). Astfel o astfel de redactare va presupune o operație de redactare aplicată la un idiom particular (cu un anumit specific terminologic).
Radactarea tehnică (terminologică): urmărește utilizarea adecvată a registrului terminologic al textului, e o revizuire tehnostilistică ce are ca obiectiv unificarea terminologică, adică termenii folosiți în text vor face parte din același registru, serie terminotică sau neonimică.
Revizia lingvo-stilistică a traducerii
Traductologia este și o mesologie (mesos – ce ține de mijloc), ea caută acel punct în care se întîlnesc două limbi. Redactorul e și el un mesolog, un intermediar între vocabularul individual al traducătorului și lexicul general ce conține în sine inerent ideea unui lector potențial. Astfel el se află între text și context. Avem în vedere un context socio-cultural al receptării textului după editare / publicare. Astfel redactarea este un act de apropriație ce ne trimite la un alt pol – receptarea autenticității, integrității și totalității textuale la toate nivelurile posibile.
Un text tradus de obicei este receptat la 6 nivele:
 producția (facerea propriu-zisă a textului);
 producătorul (autorul);
 produsul prim (textul sursă);
 traducerea (transpunerea textului într-un alt cod lingvistic);
 traducătorul (autorul țintă);
 produsul secund (textul țintă).
Scapă următoarele nivele ce nu sunt lipsite de importanță:
 redactarea (prima lectură-receptare a textului);
 redactorul (cititorul „zero”, zero și nu unu deoarece el face parte din „facerea” textului);
 textul redactat.
Orice text conține un sens secret, un semn neexprimat, un morfem latent pe care traducătorul îl intuiește. Astfel acest tip de redactare vizează un text secund, dubletul celui dintîi. Secunditatea e de fapt o creare, o „clonare” glotică și nu o recreare a textului sursă. Redactorul traducerii citește transcreația, dar o „gîndește” prin prisma textului sursă. El „naturalizează” un text secund care „se naște” prin ruperea dintr-o matrice lingvistică și plonjarea în alta. Redactorul nu verifică doar corectitudinea, ci selecția lingvo-stilistică și chiar estetică făcută de autor, el verifică dacă miza alegerii a fost una optimă. Se pare că redactorul e un traducător secund. Asta în cazul în care el redactează traducerea fără a citi textul sursă. Atunci cînd el acționează tridimensional: text sursă / selecție / text țintă, el este un alter ego, o altera mens ai actului de „transpunere” lingvistică a textului dintr-un cod lingual în altul.
Revizorul va căuta în textul țintă un text sursă „exhaustus”, adică golit, epuizat de sensuri neînțelese. El va porni de la faptul că traducerea nu constă din cunoașterea cuvintelor unui text, ci din activitatea de „producere” a acestui text într-o altă limbă. Astfel vom asista la un act de intersemiotică în care cel ce revizuiește e marele Cenzor. O cultură știm că se construiește în general pe inerpretare. Textul ce urmează a fi tradus e un interpretandum. Cunoștințele noastre în domeniul limbii în care a fost produs textul constituie interpretatum-ul ce ne permite descifrarea codului textului ce urmează a fi tălmăcit. Interpretatum-ul nu se limitează doar la cunoștințe de limbă, el presupune cunoștințe de cultură, civilizație și despre lume în general. Și dacă traducătorul exploatează propria capacitate interpretativă, redactorul – capacitatea de a interpreta interpretarea. Astfel dacă există un adevăr al textului și al interpretării acestuaia (traducerea) de ce să nu avem un adevăr al interpretării de text? Or, redactarea verifică eficiența interpretului dîndu-i textului tradus statutul unui cîmp dialogic, unde el, redactorul „dă cuvîntul” textului țintă.
Un aspect al acestui tip de redactare este adaptarea textului pentru un alt public țintă (popularizarea unui studiu științific, adaptarea unui text pentru cititorii-copii, etc.). Tot aici nu vom putea să nu vorbim despre traducerile literare, care la un studiu amănunțit ar putea propune o concurență complementară istoriei literare. Astfel vom constata că traducerea e și un metatext, traducătorul – un metaautor, iar redactorul un metatraducător, artfel ei toți trei participă la “programarea” eventualelor lectruri, acelei opera aperta. Redactorul va fi atent atunci cînd va avea în față traducerile necanonice ale textelor canonice, Biblia tradusă în limbaj contemporan, Shakespeare, Cervantes, Goethe, ș.a. traduși într-un limbaj modern, diferit de cel din secolele trecute, un fel de traduceri și redactări cronoadaptate. Redactarea istorică a Bibliei și a altor texte vechi e aidoma unui filtru computerizat prin care trece și se transformă o bază de date linguale referitoare la epoca scrierii și autorul ei. Descrierea unei practici de a redacta prin adaptare presupune cercetări ale unor institute întregi (institute biblice, institute literare și lingvistice).
Traducerea e și un mimesis în altă limbă, traducătorul e un mim al cuvintelor, un actor ce imită un act glotic, doar că în locul mimicii apare mimarea sensului.
Mijloacele tehnico-informaționale:
Datorită mediilor de informare un text poate avea avea diferite formate: hîrtie, fotografie și variantă elecctronică. Redactarea computerizată despre care s-a vorbit mai sus este una binevenită și chiar necesară, doar ca în pofida boom-ului tehnologic, mașinile încă nu au ajuns să substituie umanul. Acest tip de redactare este unul ortografic, care nu asigură însă corectitudinea semantică de ansamblu și coerența logică. Redactorul automat nu va propune niciodată o restructurare logică a alineatelor sau capitolelor.
Un text procesat în Word va fi revizuit pentru a verifica nu doar greșelile gramaticale și cele de frapă, dar și pentru radactarea numelor proprii și cuvintelor străine. Se va verifica numerotarea paginilor, trimiterile la subsol, spațiul dintre rînduri și semne.
Internetul nu este bun sau rău, el este atît de bun cît de priceput este cel care îl folosește.
Concluzii:
Chiar dacă pare că redactarea e un fel de scepticism aplicat peste un text, acest proces presupune multă creativitate și mult simț glotic, în fine, dacă vreți, o artă.