Numerele divid și definesc timpul, indică transformarea ființei în alta pe măsură ce spațiul temporal se umple cu moarte, încadrează viața într-un interval dincolo de care începe nimicul sau neființa.
Timpul îngreunat de boală ne alege fragmentele vii de cele moarte și face ca viața să o simțim mai intens, căci spitalul este un cuib al fricii de moarte, în a cărui oglindă uriașă ne vedem deformat, cu spectrul morții pe față.
Trecutul condamnă greșelile comise care vorbesc sarcastic în obsesii și uneori remușcarea este înlocuită cu o senzație de repulsie față de ceea ce am gândit sau am făcut.
Acum, oameni maturi, când privim retrospectiv în urmă și ne amintim de anii adolescenței, am fi vrut să înlăturăm timiditatea ce punea frâne iubirilor idealizate și să trăim iubirea deplin împreună cu tânăra iubită.Fericirea hibrid la bătrânețe este dată de amintirile cu arome dulci de nostalgii, iar la tinerețe doar de iluziile idealizate ale iubirii transfigurate într-un sublim inefabil.
Spaima de neprevăzut cască un gol în care cade ființa ce fuge din calea ambițiilor și care pavează drumul vieții cu nimic.
Plictisul sau greața față de fiind provin din spațiile închise, înăbușitoare, prin care se mișcă sau zace în inactivitate ființa, de aici vine dorința de spații deschise, largi, în care se simt prospețimea și ineditul acțiunilor.Plictisul își crește timpul pocit ce dilată orele , nerăbdarea ce se desfășoară lăuntric într-un zbucium inexplicabil și morbiditatea de a nu mai trăi în armonie cu tine însuți, de a nu te mai accepta rotindu-te în gol în spațiul rutinei.Jocul monoton sau inventiv cu timpul are o importanță deosebită în inducerea stărilor negative de plictis, blazare, letargie și indiferență.
Singurătatea generează plictis pentru cel care trăiește în muțenie cu sinele, însă capătă accente de mulțumiri sufletești și spirituale subtile și rafinate pentru cel care știe să facă din intimitate un solilocviu cu eul său.În primul caz, soluția ar fi societatea, dizolvarea plictisului prin discuții, căci cuvintele au în primul rând forța de a crea, de a uni, doar ura din ele este distrugătoare.
Gândirea este totul, fără de care omul nu ar putea exista, poate supune timpul împărțindu-l în fragmente existențiale, poate transforma plictisul în efervescență creatoare, indiferența în entuziasm febril și apatia într-o încordare de a face mai multe lucruri în același timp.Gândirea pozitivă este generatoare de energii ce trebuie consumate prin acțiuni și activități.
Când te simți bine, timpul trece prea repede, ai vrea să fie suspendat în acea stare plăcută, iar când ți-e rău, timpul îți este dușman și îți numără în minte secundele, perfid și parșiv.
Poeții sunt artiștii gândirii, se joacă cu ea, iar din ludic se naște poezia și impun reguli timpului, structurându-l.În lipsa regulilor guvernează haosul din care timpul își extrage forța malefică folosită în omul mărginit, obtuz și dezorganizat în gândire pentru a naște în el plictisul, blazarea, letargia și indiferența.