Am citit Zahir cu sufletul la gură și curiozitatea cititorului fascinat de Coelho, așteptând să regăsesc în paginile acestei cărti un mesaj profund.
Drama se petrece în jurul scriitorului și a soției acestuia, Esther, o tânăra jurnalistă reporter de război. Romanul se consumă în special în sufletul personajelor și nu în afara acestora, cititorul confruntându-se mai mult cu o înșiruire de gânduri și trăiri decât cu o acțiune propriu zisă.
Drama este determinată de dispariția soției fără ca aceasta să lase vreo explicație. Soția care l-a ajutat pe scriitor să se desavârșească și să își urmeze vocația, susținându-l în activitatea de creație, ajutându-l să își împlinească visul.
În prima parte a cărții pasiunea pentru scris este mai puternică decât însăși iubirea. Într-un fel, cele două merg mână în mână și nu există una fără cealaltă. Vibrația pasiunii, stările de căutare și neliniște, avântul, renunțarea, lipsa inspirației și reapariția acesteia în urma parcurgerii unei călătorii simbolice, toate acestea ajung la sufletul cititorului ca drumul parcurs către urmarea vocației.
Dispariția aproape misterioasă a Estherei îl aruncă pe cel care scrie într-o stare de nedumerire și nerecunoaștere a sinelui. Fără femeia care i-a fost alături și care l-a susținut în procesul creației și a cunoașterii notorietății, scriitorul aproape că își pierde identitatea. Zahir, obsesia, lucrul care i-a intrat în minte, îi devorează sufletul și nu-i permite să-și continue viața liber.
După doi ani de zile de neliniște și obsesie, cu ocazia lansării noii sale cărți, scriitorul îl cunoaște pe bărbatul despre care crede că a plecat cu soția sa. Urmează o misterioasă comunicare și cunoaștere între cei doi, bărbați de vârste diferite, care iubesc aceeasi femeie. Surpriza aproape plăcută vine tocmai din partea amantului: Esther nu și-a părăsit soțul pentru un alt bărbat, ci pentru a se regăsi pe sine, evadând din propria ei viață, țesând covoare și predând limba franceză.
Deși Esther nu este un personaj activ al romanului, iar cititorul face cunostință cu ea numai prin imaginea proiectată asupra scriitorului, drama ei este în aceeași măsură de importantă ca și drama celui părăsit. Când viața ei nu a mai mulțumit-o, când golul interior nu a mai putut fi acoperit nici chiar prin traiul periculos și plin de aventură ca reporter de război, când a intervenit deja obișnuința în relația de cuplu, ea a decis să plece. Se detașa de propria sa viață atunci când pleca în zonele de conflict pentru a-și urma profesia. Era mereu aproape de moarte ca și cum ar fi avut nevoie de o confirmare că trăiește. Zgomotul gloanțelor șuierând în noapte, frânturile din cămașa însângerată a soldatului căzut în luptă, mirosul morții, al durerii și pericolului erau elemente ce nu puteau acoperi neîmplinirea sufletească.
Obsesia, Zahir, este trăită de scriitor urmare a părăsirii fără explicație, pentru că femeia pe care o cunoștea atât de bine și care i-a fost alături timp de zece ani, nu ar fi făcut un asemenea pas fără măcar să spună care a fost motivul.
Devorat de incertitudine și neputință, în momentul în care îl cunoaște pe Mihail, amantul soției sale, găsește în acesta un tovarăș de suferință, un suflet care îi înțelege drama și un ajutor pe calea regăsirii femeii iubite. Amantul aduce în prim plan confruntarea cu propriul eu, chiar el fiind cel care organizează întâlniri săptămânale pentru a ajuta oamenii să se elibereze de povestea personală a propriei lor iubiri.
Ideea eliberării de povestea personală, pusă în practică prin imaginea alegorică a grupului inițiat de Mihail, este una simplă și cât se poate de logică. Omul nu poate să progreseze, să meargă mai departe în viață până nu se eliberează de trecut, de vechile temeri și de vechile constrângeri. Fantomele trecutului și zbuciumul sufletesc trebuie lăsate în urmă pentru a face loc unor noi experiențe. Abia când persoana noastră ramâne dezbracată de durere, numai cu sentimentele sale, se face loc descoperirii propriului eu și încep a prinde contur lucrurile cu adevărat importante.
În Zahir scriitorul se eliberează de trecut plecând în căutarea soției sale dar numai atunci când a sosit momentul, după ce a conștientizat iminența morții. Apropierea de moarte a determinat o primă detașare de povestea personală și modificarea propriilor valori.
Drumul prin stepă către satul în care se afla Esther, este un drum simbolic, inițiatic, prin contactul cu obiceiurile și credințele locului. Revederea soției se petrece aproape neînsemnat, scriitorul intră în încăpere în timp ce ea citește din cartea lui, învațându-i pe localnici limba franceză. Un sentiment de profundă singurătate am putut percepe din acest tablou. Scriitorul, intrând și privind de la distanță cum povestea iubirii și căutării sale este istorisită de către Esther unor străini. Ea il observă și iese din incăpere pentru a sta de vorbă, ca și cum cei doi ani de zbucium și frământare nu ar fi existat. După ce împărtășește soțului faptul că pictorul care l-a insoțit prin stepă este iubitul ei, după ce îl anunță că este însărcinată cu cineva care a venit și a plecat, ea se arată dispusă să se întoarcă acasă.
Deși în ultimele paragrafe scriitorul încearcă să transmită ideea că nu putem aștepta să fim iubiți așa cum vrem noi, sentimentul pe care l-am încercat citind finalul a fost unul al zadărniciei. Cel care a iubit obsesiv, a suferit, s-a detașat de povestea personală și a urmat drumul inițierii, devine în momentul regăsirii un străin în propria sa viață.
Nu am putut rămâne neatinsă de vestea pe care cu seninătate o comunică Esther soțului său, mai mult, hotărâtă fiind că își va continua și cariera de reporter de război. M-am întrebat pentru o clipă ce fel de iubire este aceea prin care strivești sentimentele celuilalt, supunându-l la încercarea vieții sale, pentru a-i demonstra în final cât de neînsemnat este pentru tine.
Pe tot parcursul romanului am așteptat acea idee care să-mi meargă la suflet, dar am primit finalul ca pe o lovitură. Lipsește din acest roman însăși ideea, pare că finalul nici nu a fost scris, iar în urma amalgamului de sentimente și simboluri nu a rămas nimic.